... Urmare de la articolul „JURNAL DE BORD - ȚINUTUL BUZĂULUI 1 - August 2020 - Pensiunea 14 Scaune, Vulcanii Noroioși, lacul Mocearu, Focul Viu”
În ziua a doua am vizitat zona rupestră Aluniș, muzeul din Colți, apoi am mers la Nucu și am făcut unul din cele 3 trasee care vizitează cele mai multe schituri rupestre și obiective din zonă (Biserica lui Iosif, Agatonul Nou și Vechi, Lacul Mistreților, Schitul Fundătura). Noaptea am ajuns la trovanții de la Ulmet.
Iată harta traseului din cea de-a doua zi:
Eu personal nu am prea găsit informații foarte clare despre Țara Luanei. Poți găsi câteva informații ici, câteva informații colo, pe diverse pagini sau boguri personale, care nu-ți oferă o poză completă, ci doar informații disparate, iar impresia mea generală este că este o zonă promovată foarte puțin și este cunoscută mai ales în cercurile oamenilor interesați de istoria spirituală a acestui neam. Turismul este puțin încurajat în zonă, iar primul lucru care te lovește, este starea deplorabilă a drumurilor către aceste vestigii rupestre.
Sper ca prin descrierea călătoriei noastre să completăm informațiile despre această zonă.
Primul obiectiv vizitat a fost Muzeul Chihlimbarului din Colți, însă la data respectivă, era în renovare.
 |
De la Colți am mers la schitul rupestru din Aluniș, aflat la 5 km distanță. Drum asfaltat parțial, dar tot locul este foarte prost semnalizat. Din Aluniș am înțeles că poți ajunge în Țara Luanei pe poteci, însă nu am văzut niciun indicator. Deci, te aventurezi cu GPS-ul. Munții nu sunt foarte înalți, așa că nu te poți rătăci prea grav, iar lupii și urșii nu te aleargă mult și te mestecă în tihnă ... zic.
La Aluniș există o bisericuță făcută în stâncă.
Din punctul meu de vedere, nu cred că se știe data exactă când au fost săpate aceste adăposturi rupestre, care în timp au devenit schituri rupestre. Însă cert este că de-a lungul timpului au fost preluate de diverși pustnici sau călugări, apoi de biserică și au devenit simboluri ale ortodoxiei. Nu avem de unde să știm că nu au fost făcute de păgâni sau de oamenii peșterii ... părerea mea.
AICI puteți vedea cum arată drumul de la Colți la Aluniș
Întrarea în ȚARA LUANEI se face practic, oficial dinspre Nucu. Acolo găsiți indicatoare de trasee și tot ce vreți. În principiu, majoritatea celor care vin acolo (mai ales cei care vin de la Sud, dinspre București) preferă varinta pe la Măgura - Bozioru - Nucu, însă pentru noi ar fi fost un ocol de vreo 50 de km.
Drumul dinspre Colți spre Nucu (prin Buduile, Scăieni, Fișici, Găvanele) este spectaculos, dar din păcate, este un de macadam de o calitate asemănătoare cu ceea ce am mai văzut în zonă, adică destul de proastă. Păcat, mare păcat ...
VEDEȚI AICI ȘI O FILMARE A DRUMULUI dintre Colți și Nucu
Odată ajunși în Nucu, există vreo 3 trasee pentru a vedea toate obiectivele din zonă.
Noi l-am ales cred pe cel mai bogat în obiective, un traseu de vreo 5-6 ore, de mers foarte lejer, cu enșepe mii de opriri pentru poze (am vizitat Bisericuța lui Iosif, Agatonul nou și Agatonul vechi, Lacul Mistreților și Schitul Fundătura). Am lăsat pentru viitor vizitarea celorlalte obiective.
De la Nucu până la obiective sunt vreo 2-3 km, iar zona este de o frumusețe incredibilă. Parcă intri printr-un portal, în altă lume. Deși zona este relativ joasă , undeva pe la 700 m, stâncile par de la o înălțime mai mare și au un aspect de foarte vechi cumva, fiind foarte spectaculoase.
Din poieniță începe urcușul către diversele obiective:
BISERICUȚA LUI IOSIF
Este un urcuș destul de abrupt timp de vreo 15-20 de minute până acolo.
Practic este un alt lăcaș săpat în stâncă, folosit (zic unii) ca schit sau loc de rugăciune de unii sau de alții, de-a lungul timpului.
De la Bisericuța lui Iosif până la următorul obiectiv (Agatonul Vechi) mai este un urcuș abrupt de vreo 30 de minute. Pe traseu am dat peste diverse aranjamente cu pietre.
Pădurea este de o frumusețe rară, iar formațiunile stâncoase deosebite sunt la tot pasul
Ceea ce am și făcut.
AGATONUL VECHI (Dărâmătura)
”Masive, tăcute, cu ziduri groase, așezate pe temelii adânci între care se deschid crăpături, cu arcadele lor neclintite șerpuind în sus spre întâlnirea cu văzduhul și cu toate câte le întregesc ființa, Agatonul vechi (Dărâmătura) și Agatonul nou stăruie ca niște monumente, de mai multe veacuri, în zarea tremurată a unor vremi slăvite. Urci povârnișul aspru ce se deschide printre cele două edificii, urmărit de ochii sfredelitori ai uriașului sfinx, un dac ce-și poartă cu mândrie cușma.
Ajuns, în fine, deasupra abrupturilor în vârful cărora se deschid cele două așezăminte, cotești la dreapta și brusc te trezești în fața unor mormane din piatră, în care au fost tăiate adânc firide și care va să zică sunt urme ale ceea ce cândva s-ar fi numit Agatonul Vechi. Deși astăzi este mai mult o dărâmătură, îți poți închipui lesne cum arăta el altădată: o bisericuță minusculă în buza unei prăpăstii adânci de zeci de metri și câteva chilii. Trei încăperi definitivau cândva construcția. Rămășițe a două chilioare, lipsite de acoperiș și cu zidurile frânte pe jumătate, poate din cauza forței nestăvilite a vreunui cutremur, e tot ce-a mai rămas. Bucăți de ziduri ale unei presupuse a treia încăperi stau suspendate deasupra abruptului, agățate printre stânci. Doar urmele cioplirii, neșterse de trecerea timpului, pot grăi în această privință. Pe podeaua celei mai bine conservate chilii se distinge conturul unei pentagrame, iar pe peretele estic al încăperii, singuratic, un trident. Resturile de oseminte umane cu urme de calcinație, posibil descoperite la baza abrupturilor, ar putea coborî perioada de datare în precreștinism.” SURSA
AGATHONUL NOU (Bisericuța)
Foarte aproape de Agatonul Vechi se află Agatonul Nou ..cam la 100 de m unul de celălalt.
„Într-un luminiș croit în inima pădurii, trădând o spiritualitate covârșitoare se înalță ceea ce în veacurile trecute a însemnat schitul Agatonul Nou, cu hramul Sf. Ioan Zlataos. Schitul ocupa o platformă de numai câțiva pași din versantul care apoi continuă, încât de jos nu poți vedea nimic.
În afara altarului încăpător doar pentru un om și a chilioarei din stânga, unde trăia călugărul care avea grijă de schit (ieroschimonahul, cel mai bătrân și sporit în duhovnicie care era deopotrivă și egumen), nimic nu mai e acoperit. Naosul e înconjurat de două rămășițe de pereți, în care încă se mai văd săpate stranele marilor ierarhi și conturul unei ferestre, iar din pronaos n-a mai rămas decât podeaua de piatră groasă și rece, ajungând până la marginea hăului, în care se pot zări urme de fixare a unor stâlpi din lemn care în trecut susțineau un acoperiș.
Sub podeaua naosului, o gaură îngustă cândva mascată de o lespede grea, te conduce într-un beci adânc, colmatat cu frunze și sol, numit Camera Fetelor. Aici, în pivnicioara de sub schit, își ascundeau odinioară localnicii copilele când năvăleau tătarii sau turcii, și tot aici, la 1865, s-a descoperit o fabuloasă comoară.
Lipsa sau ștergerea unor dovezi concrete care ar putea conduce la o plasare precisa în timp a așezământului Agatonul Nou, face să se vorbească doar despre o perioadă de locuire ce ar fi debutat în jurul anului 1500 și care ar fi sfârșit pe la jumătatea sec. XVI. Prima atestare a fost făcută la 18 iulie 1587, când Mihnea Turcitul întărește: mănăstirii Motnau, unde este hramul Sfintei Troițe și mănăstirii Agaton, unde este hramul Sfântului Ioan Zlataos și mănăstirii ce se cheamă Ioan Bogoslov, ca să le fie de ocină în jurul mănăstirilor. Însă hotarele să se știe: din vârful lui Martirie până la piatra Motnaului și până la Crucea lui Agaton și obârșia Pârscovelului, până la Stâlpii Tainiței și la Hânsaru în sus, pe culme până la vârful lui Martirie. Cunoscută ctitorie a lui Neagoe Basarab, după anul 1733, mănăstirea Agaton a încetat să funcționeze.”
Un alt obiectiv apropiat era Crucea Spătarului sau a lui Agaton, însă deja începea să se însereze și doream să ajungem, totuși, pe zi la mașină, deoarece nu cunoșteam traseul și nu știam peste ce o să dăm și unde o să ajungem, așa că am lăsat pe altă dată, poate, acel obiectiv.
Ne-am îndreptat așadar către
Lacul Mistreților
Începeam să coborâm din nou. După aproximativ 20 de minute ajungi la acea bălticică.
De la Lacul Mistreților se coboară încă vreo 20 de minute până la
SCHITUL FUNDĂTURA
„Din Nucu, trebuie să urci pe un picior de plaiu, printre livezi și fânețe, ca să ajungi la cealaltă ruină de schit, Fundătura. Schitul este atestat documentar la 1678, întâi ca schit de pusnici, apare după aceea în toate carțile domnești între 1714-1783, pâna chiar și în anul punerii în practică a legii secularizării averilor mănăstirești, 1864, când este dezafectat.
În timpul domniei lui Mihai Șuțu, la 1791, călugării sunt mutați la Găvanele, unde se terminase de construit o biserică din zid, iar Fundătura devine schit de maici. Numărul acestora depășind cifra 12, în 1819 biserica este extinsă prin adăugarea construcției din lemn. Ființează astfel până la 1825, când maicile sunt transferate la Schitul Sf. Gheorghe, iar aici aduși călugări, care se hrănesc tot din Schitul Găvanele. În anul 1846 biserica este reparată și zugrăvită de episcopul Chesarie.
După 1865 schitul se degradează treptat. Publicistul C. D. Aricescu, vizitând locurile acestea la 1871, notează: Numai tinda de lemn este cu șiță acoperită/ Chiliile dimprejuru-i mai toate sunt ruinate/ Un bătrân cu barbă albă, chipeș și cu spete late/ E aici singurul oaspe ce serva de conducător. Mai târziu, în dicționarul său de la 1892, Basil Iorgulescu semnala prezența în stare bună de conservare a trapezei, de fapt un trunchi de fag netezit puțin, având 12 scobituri pe margine în forma de străchini, din care mâncau călugării la masa comună.” SURSA
10 minute mai la vale de schit, în drumul către Nucu se ajunge într-o livadă spectaculoasă.
Deja se înserase bine și am decis să ne întoarcem totuși prin Bozioru, deși ocoleam vreo 20 de km, deoarece auzisem sau citisem că din Boziorul, cel puțin, era asfalt. Și dacă tot treceam pe la Bozioru, am zis să trecem și pe la Trovanții sau Babele de la Ulmet.
A fost o alegere inspirată. Deși era beznă când am ajuns, vizitarea trovanților a avut un farmec absolut aparte, încărcat de mister. Aveam lanterne cu toții, traseul era destul de bine marcat.
Prima experiență deosebită a fost intrarea într-o poieniță unde am întâlnit cea mai mare salcie văzută vreodată. Trunchiul ei era așa de gros că trebuia să stăm 4 - 5 oameni în jurul ei, cu mâinile întinse, s-o cuprindem. Am simțit acea salcie ca pe o ființă protectoare, miraculoasă, pe care am îmbrățișat-o cu drag. Un copac senzațional de frumos. În poză au apărut numeroase globuri luminoase în jurul nostru.
Tot acolo în poieniță am întâlnit primul trovant. Locul pare amenajat cu băncuțe, terasă și se pare că în timpul zilei se și plătește un bilet.
De remarcat că următoarele 3 poze nu mai apare nicio sferă, deși eram la 2 minute distanță de poza cu salcia. Iar când Camelia s-a așezat în poziție de meditație pe trovant, au reapărut două sfere.
Tot acolo în poiană era și un căluț legat care s-a speriat tare de luminiile noastre extraterestre cumva. În poiană era beznă beznă, iar noi am venit cu lanternele alea și păream, probabil, pentru el niște lighioane zgomotoase. Totuși, cineva dintre noi, Camelia cred, a reușit să se apropie de el, după ce nu am mai bătut cu lanterna înspre el și l-a liniștit.
Din poieniță este un drum pe niște scări, pe care se urcă circa 5 minute și se ajunge la o altă poieniță sau creastă unde sunt vreo 10 trovanți mari.
Ce este interesant de remarcat este că se pare că nu este vorba de o chestie legată de lentila aparatului, deoarece în multe poze nu se văd acele sfere luminoase. Și nici nu cred că e vorba de particule de praf sau de umiditate, deoarece sunt poze făcute la distanță de câteva secunde, în același loc și nu se văd acele sfere tot timpul.
Ce-ar putea fi acele sfere, vă invit să aflați studiind articolul GLOBURILE INVIZIBILE - Cheia unui univers fascinant.
Experiența a fost una cu totul deosebită, care a venit ca o încununare a unei zile perfecte, foarte pline.
Mulțumesc A, R, Ștrumfilor și Cameliei pentru pozele și filmările oferite grupului spre publicare. De asemenea îi mulțumesc lui Mișu pentru muzica deosebită folosită la unele din filmări.
VA URMA ... Covasna, cu Cascada Zânelor și Lacul de la Reci
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vă rog păstrați decența în limbaj, iar dacă aduceți critici, mențineți un limbaj civilizat, logic și argumentat pentru a fii o critică constructivă. Mulțumesc!