Repet, multe detalii probabil că ne scapă, nu am fost noi la butoane, așa că dacă greșim ne cerem scuze anticipat, însă simțim să prezentăm viziunea noastră, a omului implicat pe jumătate și prezent acolo destul de des. De ce spunem implicați pe jumătate? Deoarece nu vedeam niciun orizont de timp apropiat în care să fi avut bani să construim ceva acolo. Eram doar cu prezența fizică, dar prea puțin cu partea materială. Nici nu eram siguri că vrem să rămânem în zonă, dacă nu se pornea ceva mai serios, iar lucrurile tărăgănau la nesfârșit, așa că am fost în dubii și cu fundul în două luntre. Nu doream să ne implicăm trup și suflet total într-o direcție ce părea să meargă într-o gaură neagră.
Primul proiect major de după căbănuță a fost să facem prima plantație de afini pe aproximativ 1 ha, aproape de cabană. Nu știu cine a venit cu inițiativa, dar ne-am imaginat cu toții că a studiat bine subiectul. A propus să facem niște șanțuri cu excavatorul (vreo 10 - 15 rânduri de șanț, lungi de vreo 50 de m fiecare, în terasă) care să rețină apa, iar în pământul scos (așa-zisul strat înălțat). să plantăm afinii, iar afinii ar fi luat (teoretic) apă din șanțurile cu apă . Ideea nu e chiar așa de groaznică, doar că straturile de pământ erau undeva la aprox. 50 - 70 cm de apă, iar plantele au fost plantate cu entuziasm, în vârful straturilor de pământ (adică la mare distanță e orice apă) și apoi mulcite cu paie. Au fost niște idei de permacultură (agricultura leneșilor), aplicate greșit. În sistemul tradițional se plantează AȘA. Noi am făcut pe deștepții și ne-am angajat la SRL Munca în Zadar SA și apoi am rămas angajați acolo și pentru alte activități pe care le-am întreprins de-a lungul timpului acolo.
Cam așa arătau șanțurile:
Deoarece nu era nimeni prezent permanent în zonă, am sperat că natura va prelua munca noastră și va face treaba fără să ne îngrijim noi de nimic. Poate doar odată pe lună când ajungeam în zonă să mai mulcim sau ceva.
Bani și timp aruncat pe fereastră. Nu s-a prins niciun afin.
Însă munca făcută în acel loc a dat roade mult mai târziu, la câțiva ani după. În timp au mai fost plantați salcâmi, sălcii pe acele straturi, în speranța că poate, poate se va prnde ceva. Acum zona s-a împădurit frumos, salcâmii au crescut viguroși, arbuștii sunt la tot pasul, locul a devenit o oază verde.
Cu altă ocazie (pe 5 Martie 2016) am plantat sălcii norvegiene în zona șanțurilor, dar și în diverse zone de pe teren, în apropierea cabanei. Nici din acelea nu am văzut să se fi prins. Unii ziceau că au văzut câteva exemplare. Dar noi am plantat câteva sute. Despre salciile norvegiene se spunea că se prind ușor, că după aia nu mai scapi de ele, că acestea cresc câte 3-4 m pe an și alte bălării. Atâtea povești auzi, iar practica îți demonstrează că nu știi nimic.
Iată câteva poze de la plantare:
AICI și un filmuleț cu câteva filmări de la plantarea de sălcii.
Apoi am plantat vreo 10 - 15 mesteceni în jurul cabanei, dar și o mulțime de pomi fructiferi. Doar vreo 2 - 3 mesteceni au rezistat în timp și s-au dezvoltat foarte anemic, iar pomii fructiferi nema.
Tot în Martie 2016 (de data asta pe 31) după o curbă descendentă a interesului oamenilor față de grup (despre care voi vorbi un pic mai jos de ce și cum) a venit o primă bomboană de pe coliva comunității când am vrut să plantăm vre-o mie de salcâmi sau 1500 ... nu mai știu. Oricum erau mulți de plantat, plus de pus garduri și plasă de sârmă (asta s-a dorit a se realiza într-o zi ...până la urmă am venit două și am terminat cu chiu cu vai și prost).
Heirupurile erau rare în cadrul comunității, iar acesta a fost unul din ele (poate o dată de două ori pe an), un test de coeziune de grup. S-a făcut o strigare să vină câți mai mulți și au venit vreo 10 ... Atunci ne ardea buza și atunci am realizat că practic, comunitatea nu prea mai exista ... eram maxim 10-15 oameni mai implicați, în rest porumbei voiajori. În plus, ca o sfidare și o bătaie de joc, era o familie (G) prezentă pe teren cu rulota împreună cu niște prieteni, care în loc să vină să ne ajute, au venit, au văzut, au plecat. Iar ei se considerau membrii comunității și încă mai sunt considerați așa. Halal comunitate.
Am plantat mult și prost ... nu am făcut găurile suficient de largi, nu am bătătorit pământul cât de cât, nu am pus apă la rădăcină. Sau nu-mi amintesc să se fi pus. Am sperat la fel cum am auzit, că salcâmul e rezistent, că e invaziv, că se prinde imediat, că nu mai scapi de el șamd. Am sperat că natura ne va ajuta. Nu este cazul pe acel teren.
Gardurile puse rapid și prost au fost doborâte de vânt, dar și de turmele de capre și oi care sunt prin zonă, dar posibil și de ciobani căci plasele au dispărut rapid. Iar majoritatea salcâmilor au fost mâncați de animale. Cel puțin cei de sus de pe creastă (unde am dorit să facem perdea de vânt) au dispărut complet ... nici urmă de ei.
Bani, timp, energie, aruncate pe apa Sâmbetei. A enșpea oară ...
În prezent au rămas în picioare câțiva salcâmi amețiți , păduricea despre care am vorbit mai sus și cam atât.
De-a lungul timpului (între 2013 - 2017) s-au investit banii în multe lucruri care mai de care mai păguboase. Unul dintre cele mai păguboase proiecte a fost realizarea unui proiect de permacultură pe terenul respectiv. S-au dat vreo doua sau 3 mii de bețe pentru a se realiza acel proiect, care a fost realizat, dar bineînțeles, nicicând implementat și nici nu cred că se va implementa vreodată deoarece acum concesiunea a fost vândută.
S-au luat o grămadă de scule : de la motocoasă pentru teren (una din cele mai scumpe achiziții), la drujbă, motosapă, scule diverse care erau ținute de obicei într-un container, dar și prin cabană, uneori. Nu știu ce s-a întâmplat cu acel container și cu sculele, dar cert este că era în cabană a ars tot (despre asta voi vorbi mai jos).
Din Ianuarie 2013 în fiecare lună, o dată sau de 2 ori/lună ne întâlneam să punem țara la cale ... Până am construit căbănuța, întâlnirile se țineau în diverse locuri din Brașov. Prima întâlnire a fost la un fost restaurant de pe lângă Onix, apoi următoarele pe la Stupini pe la o casă, cele mai multe la Auditoriumul de la Universitatea Transilvania ... unele au avut loc și pe teren, în acțiune.
La un moment dat am realizat că mai întâi trebuie creat un nucleu de oameni armonizați, în jurul căreia să graviteze comunitatea și am decis să participăm mai mulți la niște cursuri de weekend de armonizare, niște cursuri susținute în spirtul economiei darului sau a economiei sacre a lui Charles Einsestein, susținute de Claudian Doboș și Filipa Simões.
Nu mai știu cum se numeau cursurile, dar oamenii știau bine ce fac. Am făcut multe cursuri timp de mai multe luni în care am învățat ascultarea profundă, respectul reciproc, modalități de a gestiona conflictele în grup și multe alte lucruri utile, pe care din păcate, nu am simțit să le aplicăm după aceea și s-au pierdut. Cu un astfel de suflet, de coordonator de grup, vizionar, înțelept, calm, aveam o șansă mai mare să supraviețuim ca și comunitate. Părerea mea. Un astfel de rol l-ar fi putut avea dr. MP care din păcate, a părăsit grupul mult prea devreme.
A fost frumos.
În cadrul acestor întâlniri se vorbea mult mult și participau mulți oameni, care adeseori nu mai veneau și a doua oară. Aveam și un forum online, unde se organiza informația discutată și se puneau într-o anumită ordine cele hotărâte. Din păcate, în mediul online se discuta mult prea mult și se stârneau discuții uneori, foarte aprinse, în urma cărora, mulți au renunțat să mai vină.
Ideea e că exista o anumită senzație de haos. De multe ori aveam senzația că mergem la aceste discuții doar să ne revedem și atât și că se pierde foarte mult timp de aiurea, fără să se fructifice mare lucru. Se propuneau multe lucruri, dar de prea puține ori se și punea în fapt ce se propunea, deoarece asta necesita implicare mai adâncă, o prezență mai consistentă pe teren (ceea ce nimeni nu și-o asumase la momentul respectiv), dar și pe partea juridică, economică a firmei, pe partea informatică. Multe inițiative presupuneau investiție de timp și bani și nimeni nu prea avea timp, chef, dorință sau nu putea să facă asta. Adeseori au fost dați bani care ajungeau în găuri negre.
Au mai existat cazuri de oameni care au locuit temporar la cabană, pe timpul primăverii, verii și toamnei, dar care nu au reușit să rezolve mare lucru acolo. În ultima perioadă veneau oamenii sâmbăta, se muncea în diversele inițiative și apoi se rămânea peste noapte și duminica se țineau ședințe. Uneori se făcea foc de tabără, se sărbătoreau aniversări, se cânta la chitară, se legau prietenii. Era frumos.
La un moment dat a existat o inițiativă cu un tip din comunitate care a vrut să crească găini acolo ... Un eșec răsunător. Găinile se canibalizau.
Acum, să intrăm un pic în partea spinoasă a problemei de la Armonia, pe lângă cele discutate mai sus, legate de investiții aiurea, discuții haotice, pierdere de vreme.
Problema cea mai mare a terenului era că era extravilan și făcea parte dintr-un teren mai mare de 200 de ha care aparținea primăriei (terenul nostru era concesionat de la primărie). Dacă se dorea să să facă ceva pe acel teren, trebuia cerut mereu acordul primăriei (iar primarul nu era prea prietenos) așa că am vrut să-l dezmembrăm, însă nu ni s-a dat voie. Așadar, eram mereu la mâna unui primar sau a altuia (căci aceștia se pot schimba la 4 ani) și era cam riscant să te apuci să construiești ceva și să fi mereu la cheremul sau toanele unui primar, care la un moment dat a amenințat că ne dă în judecată că nu respectam termenii contractuali. El ne împiedica să facem anumite lucruri și apoi tot el ne cerea socoteală că nu respectăm contractul.
Contractul, așa cum am mai spus, oricum nu permitea să se construiască decât facilități ca pe o plantație gen: anexe, zone de conservare, procesare, depozite, anexe pentru muncitori, iar noi speram ca sub aceasta umbrelă, să construim căsuțe pe piloni, care necesitau mai puține autorizații. Era o mișcare riscantă. Personal cred că cea mai bună soluție erau casele mobile și s-au rulotele în jurul cărora să se construiască acele anexe (unde se presupunea că serveau plantației de fructe de pădure). Însă oamenii doreau ceva mai stabil, ceva mai durabil, ceva mai puțin riscant, care să depindă de toanele unora sau altora.
Un alt aspect care nu a convenit a fost faptul că la un moment dat, deoarece nu au existat cele 100 de familii care să dea cele 850 de bețe pentru teren, au fost doar 30-35 care au dat (din ce mi s-a spus), iar unii dintre ei au dat mult mai mult, s-a ajuns la concluzia ca în fiecare an să se crească această taxă de intrare în comunitate deoarece se făcuseră investiții și atunci e normal ca cei care vin mai târziu să plătească mai mult. Inițial taxa a urcat la 1000 de bețe, pentru ca mai târziu, să urce la 1200. Pentru noi a contribuit un donator anonim cu încă 500 de bețe, așa că suma noastră a urcat la 1000, dar n-am mai putut să dăm încă 200 să ajungem la 1200.
În plus, existau niște redevențe pe care fiecare familie trebuia să le plătească ca să plătim anumite hangarale către stat. (nu mai știu cât era aceasta redevență ... am impresia că vreo 35 sau 50 de euro/an/familie ... posibil să mă înșel). Era încă o cheltuială în plus, nenecesară din punctul nostru de vedere. Și s-a dovedit în timp că și din momentul în care majoritatea oamenilor s-au retras din comunitate și o mare parte din ei și-au cerut banii băgați (inclusiv noi, parțial), societatea comercială P și asociația Armonia Brassovia au supraviețuit și fără banii de redevențe. Deci s-a putut. Aveam impresia că se cereau mai mulți bani cam de aiurea, dacă nu erau alte interese în joc. Poate că FD avea nevoie pentru bazinele lui de niște bani suplimentari. Nu știam, așa că nu am percutat.
Nu am înțeles exact ce era acea redevență, însă la acea vreme comunitatea era deja pe un val descendent de simpatie, mulți plecaseră deja, nu mai le convenea să arunce alți și alți bani într-o direcție ce semăna cu o altă gaură neagră (după o suită de găuri negre care mai fuseseră înainte).
Noi n-am avut de unde să mai punem bani ... nici nu vedeam un orizont de timp în care să putem începe ceva acolo. Nici nu o duceam strălucit cu banii, așa că am zis pas și ne-am dat un pas în spate. Oricum aveam o nebuloasa în cap legata de cum se cheltuisera banii până atunci si nu am obținut nicio clarificare, iar acest aspect ne-a dat cu virgulă.
O parte din hangarale și din datoriile către cei care au dat mai mulți bani se mai plăteau și din banii de la APIA din ce știm noi.
Că a venit vorba de retragerea banilor, mulți au cerut înapoi integral plata banilor băgați în cumpărarea terenului deoarece s-au simțit înșelați. Am explicat în primul articol ce credem despre aceștia. Am fost întrebați cu toții prin 2016 sau 2017 dacă dorim banii înapoi . La acea vreme noi deja făcusem pasul în spate, dar am zis că nu vom cere banii înapoi decât dacă comunitatea va intra pe profit sau dacă se va vinde. Am dorit să sprijinim în continuare visul comunității chiar și pentru cei puțini încă rămași în joc. Știam că era un efort să dea acești bani înapoi așa că nu am insistat atunci. Prin 2019 sau 2020, deoarece se preconiza vinderea și era clar că nu se mai implica aproape nimeni acolo am cerut banii băgați inițial (500), dacă era posibil să-i primim. Și i-am primit. Însă nimic nu va compensa sutele de ore, timpul investit acolo, decât poate, aceste lecții amare, învățate sper.
VA URMA ....
ARMONIA BRASSOVIA - destrămarea unui vis - Partea a 5-a și ultimaVoi mai vorbi despre Festivalurile comunităților autosustenabile, despre statutul comunitatii, despre cum a ars cabana, despre dom, despre plantatia lui G și investițiile lui M, despre V și bordeiul lui, despre plantația lui I, despre schimbarea conducerii și vânzarea concesiunii către A, un indian care vrea să facă o chestie faină acolo.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vă rog păstrați decența în limbaj, iar dacă aduceți critici, mențineți un limbaj civilizat, logic și argumentat pentru a fii o critică constructivă. Mulțumesc!