Despre meditația Vipassana auzisem prima dată când am citit cărțile Vijnana Bhairava Tantra, de la Editura RAM prin anii 90, dar am luat-o ca pe una din cele 112 tehnici de evoluție spirituală, fără să-i acord vreo atenție anume.
Apoi pe la sfârșitul anilor 90, a fost pomenită cred, din nou pe la cursurile de Shivaism de la MISA. Era pomenită cumva ca o tehnică de amintire de sine în care se folosea respirația ca modalitate de a reveni în prezent.
Atunci chiar începusem să practic dubla atenție (către exterior și interior), recomandată de Gurdjief și tehnicile conjuncturale, tehnica ceasului, despre care am vorbit la capitolul YOGA, așa că am luat-o ca pe una din tehnicile conjuncturale, una din multiplele care pot fi folosite pentru evoluție, fără să știu că aceasta a fost tehnica folosită de Buddha să se ilumineze și că practica acestei tehnici este structurată mult mai bine teoretic și implică și o altă etapă, despre care nu a vorbit nici Osho, nici altcineva, și doar S.N. Goenka și maeștrii lui au prezentat tehnica completă lumii întregi sau așa ni s-a spus. Personal nu am mai găsit tehnica așa cum era în școala lui Goenka.
Camelia auzise totuși înaintea mea, de la iubitul ei din anii 90, R, care fusese iubitul și lui O în 90 (am vorbit de asta în articolul 2 dedicat yogăi), de cursul de Vipassana care se desfășura în Romania, predat de un profesor acreditat de Goenka, unul Nicolae parcă-l chema, un tip care revenise din Australia de unde emigrase în anii 80, după ce traversase Dunărea înot, ilegal ... Omul fusese pe la Goenka în India, devenise profesor acreditat din ce am înțeles și preda cursul de 10 zile al acestuia de pe niște casete.
Însă eu, am auzit de această tehnică doar prin 2003, cred, iar despre teoria din spatele tehnicii am citit-o în detaliu în cartea Vipassana - Arta de a trăi, de William Heart, o carte apărută la editura Herald, prin 2003, în prima ediție.
Teoria spirituală din spatele acestei tehnici mi s-a părut la acel moment, cea mai avansată și completă, ceva ce depășea chiar și Shivaismul prin simplitate, dar paradoxal și complexitate. Am avut senzația unei guri de aer, deoarece oferea multă claritate și înțelegere în privința aplicării practice a unei căi spirituale, o viziune ce lega, din punctul meu de vedere, profunzimile abisale ale non-dualității, atât de bine teoretizate de Ramana Maharishi, Papaji, Mooji, Nisargadata și alții cu practica yoga, cu majoritatea învățăturilor ezoterice profunde din toate tradițiile, legându-le cumva în esență, cel puțin în înțelegerea mea de atunci. Găsisem calea practică de a aplica învățăturile non-dualiste abstracte, să trec de la un joc mental pur, al unei înțelegeri abstracte, teoretice legate de sine ca ființă non-duală, să pun în practică non-atașamentul și să trec de la înțelegerea intelectuală la una experiențială, concretă, încarnată, practică.
Practic, pentru mine teoria spirituală a acestei tehnici a fost acel liant care a unit un puzzle de informații disparate, într-un tot unitar, a fost ca acea formulă a unificării pe care fizicienii o caută. Tot în acea perioadă, poate nu întâmplător, cred că în 2004, a apărut și cartea Puterea Prezentului a lui Eckhart Tolle, nu mai știu dacă înainte de a merge la primul curs de Vipassana în Noiembrie 2004 sau după, prin 2005.
Tot ce spune Eckhart Tolle, deși el nu indică direct numele tehnicii, este practic o detaliere, o explicare și mai largă a teoriei din spatele tehnicii Vipassana. Personal, tind să cred că Tolle a fost la un curs de Vipassana cel puțin, și-a însușit baza teoretică și apoi a dezvoltat-o în cărțile lui. Prea seamănă ...
Cert este că înțelepciunea din spatele filozofiei și a modului de a trăi, conform principiilor Vipassanei, mi se pare și acum o esență a tuturor căilor spirituale, adică niște idei la care ajungi indiferent ce practici, niște profunzimi peste care dai, din orice direcție vii, fiind într-adevăr o artă de a trăi înțelept, după cum spune și numele cărții, fiind cumva un îndreptar de înțelepciune și pentru viața de zi cu zi, un ghid prin care să faci din toată viața o cale spirituală, unind astfel momentele în care se presupune că practici și momentele în care nu practici.
În realitate, indiferent că ești conștient sau nu, tu practici, fiind ori un maestru al artei de a trăi, ori un maestru al greșelilor și al traiului reactiv, orbește, plin de greșeli în care înveți mai greu, cu chin, cu poticneli, de-a bușilea, dar tot înveți. Vipassana aduce acel plus de claritate și intensitate, care să te ajute să evoluezi poate, mai rapid, să faci niște salturi mai rapide în conștiință, în conștientizare, să nu mai tragi de tine nu știu câte vieți, ci să faci salturi mai rapide în înțelegerea experiențială, practică.
Aveam tolba plină de teorii, de idei spirituale, dar adeseori nu reușeam să găsesc puntea de aplicație practică, modul în care să pun practica în teorie, iar Vipassana mi s-a părut acea tehnică care venea și oferea înțelegerea supremă, care conecta fizicul cu energeticul, grosierul cu subtilul, conștientul cu subconștientul, o metodă care te obiectiva la fiecare pas făcut și care-ți spunea clar că practici corect sau nu, fără să rătăcești luni sau zile, pe căi greșite, o tehnică care ți se zicea că nu trebuie să crezi nimic, ci să practici, riguros, științific, iar rezultatele nu vor întârzia să apară, dacă practicai corect. Sau cel puțin așa ni se spunea ... teoretic. Mai târziu am văzut că nu era chiar așa.
ARTICOL ÎN CONSTRUCȚIE
