Articol început în Septembrie 2025 și terminat în Octombrie 2025
Despre meditația Vipassana auzisem prima dată când am citit cărțile Vijnana Bhairava Tantra, de la Editura RAM prin anii 90, dar am luat-o ca pe una din cele 112 tehnici de evoluție spirituală, fără să-i acord vreo atenție anume.
Apoi pe la sfârșitul anilor 90, a fost pomenită cred, din nou pe la cursurile de Shivaism de la MISA. Era pomenită cumva ca o tehnică de amintire de sine în care se folosea respirația ca modalitate de a reveni în prezent.
Atunci chiar începusem să practic dubla atenție (către exterior și interior), recomandată de Gurdjief și tehnicile conjuncturale, tehnica ceasului, despre care am vorbit la capitolul YOGA, așa că am luat-o ca pe una din tehnicile conjuncturale, una din multiplele care pot fi folosite pentru evoluție, fără să știu că aceasta a fost tehnica folosită de Buddha să se ilumineze și că practica acestei tehnici este structurată mult mai bine teoretic și implică și o altă etapă, despre care nu a vorbit nici Osho, nici altcineva, ci doar S.N. Goenka și maeștrii lui au prezentat tehnica completă lumii întregi sau așa ni s-a spus. Personal nu am mai găsit tehnica așa cum este ea predata de S.N Goenka, in traditia Sayagyi U Ba Khin.
Camelia auzise totuși înaintea mea, de la iubitul ei din anii 90, R, care fusese iubitul și lui O în 90 (am vorbit de asta în articolul 2 dedicat yogăi), de cursul de Vipassana care se desfășura în Romania, predat de un profesor acreditat de Goenka, unul Nicolae parcă-l chema, un tip care revenise din Australia de unde emigrase în anii 80, după ce traversase Dunărea înot, ilegal ... Omul fusese pe la Goenka în India, devenise profesor acreditat din ce am înțeles și preda cursul de 10 zile al acestuia de pe niște casete. Mai târziu, prin 2006 l-am cunoscut personal, dar mi s-a părut destul de dezechilibrat mental pentru un profesor.
Însă eu, am auzit de această tehnică doar prin 2003, cred, iar despre teoria din spatele tehnicii am citit-o în detaliu în cartea Vipassana - Arta de a trăi, de William Heart, o carte apărută la editura Herald, prin 2003, în prima ediție.
Teoria spirituală din spatele acestei tehnici mi s-a părut la acel moment, cea mai avansată și completă, ceva ce depășea chiar și Shivaismul prin simplitate, dar paradoxal și complexitate. Am avut senzația unei guri de aer, deoarece oferea multă claritate și înțelegere în privința aplicării practice a unei căi spirituale, o viziune ce lega, din punctul meu de vedere, profunzimile abisale ale non-dualității, atât de bine teoretizate de Ramana Maharishi, Papaji, Mooji, Nisargadata și alții cu practica yoga, cu majoritatea învățăturilor ezoterice profunde din toate tradițiile, legându-le cumva în esență, cel puțin în înțelegerea mea de atunci. Găsisem calea practică de a aplica învățăturile non-dualiste abstracte, să trec de la un joc mental pur, al unei înțelegeri abstracte, teoretice legate de sine ca ființă non-duală, să pun în practică non-atașamentul și să trec de la înțelegerea intelectuală la una experiențială, concretă, încarnată, practică.
Practic, pentru mine teoria spirituală a acestei tehnici a fost acel liant care a unit un puzzle de informații disparate, într-un tot unitar, a fost ca acea formulă a unificării pe care fizicienii o caută. Tot în acea perioadă, poate nu întâmplător, cred că în 2004, a apărut și cartea Puterea Prezentului a lui Eckhart Tolle, nu mai știu dacă înainte de a merge la primul curs de Vipassana în Noiembrie 2004 sau după, prin 2005.
Tot ce spune Eckhart Tolle, deși el nu indică direct numele tehnicii, este practic o detaliere, o explicare și mai largă a teoriei din spatele tehnicii Vipassana. Personal, tind să cred că Tolle a fost la un curs de Vipassana cel puțin, și-a însușit baza teoretică și apoi a dezvoltat-o în cărțile lui. Prea seamănă ...
Cert este că înțelepciunea din spatele filozofiei și a modului de a trăi, conform principiilor Vipassanei, mi se pare și acum o esență a tuturor căilor spirituale, adică niște idei la care ajungi indiferent ce practici, niște profunzimi peste care dai, din orice direcție vii, fiind într-adevăr o artă de a trăi înțelept, după cum spune și numele cărții, fiind cumva un îndreptar de înțelepciune și pentru viața de zi cu zi, un ghid prin care să faci din toată viața o cale spirituală, unind astfel momentele în care se presupune că practici și momentele în care nu practici.
În realitate, indiferent că ești conștient sau nu, tu practici, fiind ori un maestru al artei de a trăi, ori un maestru al greșelilor și al traiului reactiv, orbește, plin de greșeli în care înveți mai greu, cu chin, cu poticneli, de-a bușilea, dar tot înveți. Vipassana aduce, în teorie, acel plus de claritate și intensitate, care să te ajute să evoluezi poate, mai rapid, să faci niște salturi mai rapide în conștiință, în conștientizare, să nu mai tragi de tine nu știu câte vieți, ci să faci salturi mai rapide în înțelegerea experiențială, practică.
Aveam tolba plină de teorii, de idei spirituale, dar adeseori nu reușeam să găsesc puntea de aplicație practică, modul în care să pun practica în teorie, iar Vipassana mi s-a părut acea tehnică care venea și oferea înțelegerea supremă, care conecta fizicul cu energeticul, grosierul cu subtilul, conștientul cu subconștientul, o metodă care te obiectiva la fiecare pas făcut și care-ți spunea clar că practici corect sau nu, fără să rătăcești luni sau zile, pe căi greșite, o tehnică care ți se zicea că nu trebuie să crezi nimic, ci să practici, riguros, științific, iar rezultatele nu vor întârzia să apară, dacă practicai corect.
Sau cel puțin așa ni se spunea ... teoretic ... ceea ce pentru mine a fost extraordinar, deoarece până în clipa aceea practicasem mult și prost și ineficient și eram cam sictirit de eșecuri. Așa că am fost dispus să ofer o șansă acestei tehnici, cu tot sufletul.
Mai târziu am văzut că nu era chiar așa, cel puțin nu în cazul meu.
Nu știu cum s-a nimerit, dar primul curs, când în sfârșit ne-am hotărât să mergem la acest curs, a fost în Turcia. Atât de mult ne-am dorit să ajungem la acest curs, însă fix în acel an nu s-a făcut în Romania, iar cel mai aproape era tocmai în Turcia, undeva la malul Mării Negre, la Șile.
Nu ne permiteam să mergem, dar R, ne-a împrumutat 500 $ pentru drum.
Cursul e pe bază de donație și fiecare dă cât simte și poate, dacă poate și dacă simte că acel curs l-a ajutat cu ceva. Asta mi s-a părut uimitor ... uluitor chiar, că există cineva care are curajul să-și asume riscul de a investi în organizarea unui astfel de curs și apoi să aștepte donații cu care să acopere cheltuielile cu acel curs. Mi s-a părut cea mai curată formă de spiritualitate, lipsită de cea mai mică urmă de mercantilism. Și așa cred că ar trebui să fie spiritualitatea și chiar cred în economia darului, economia sacră, despre care vorbește Charles Eisenstein.
Personal cred că orice individ care lucrează în acest domeniu al invizibilului, ar trebui să aibă aceiași atitudine, deoarece fiind un domeniu al subtilului, al nevăzutului, nu ai cum să ști dacă cineva e un vânzător de iluzii, un mercantil, fără scrupule. Dacă ești cu adevărat curat, pur în intenții și tu ești convins că faci bine ceea ce faci, ar trebui să lași la aprecierea celor care îi ajuți cu ceva sau le oferi ceva ce ține de domeniul invizibilului, nu înainte. Dacă tu ești ferm convins că oferi ceva veritabil, atunci cu siguranță cei care vin în contact cu tine, vor beneficia și vor simți să ofere din suflet, fiecare cât simte și poate. Este un risc pe care trebuie să ți-l asumi. Părerea mea. Așa vei arăta că nu ești doar un escroc pus pe căpătuială.
Încă de pe atunci începuseră să apară triliardele de cursuri de dezvoltare personală și spiritualitate, care mai de care mai diversă și tone de căi, în care ți se promitea evoluția, însă prețurile au fost mai mereu, destul de prohibitive pentru mine cel puțin.
La unele am ajuns ca o formă de barter, oferind reclamă contra participarea la unele astfel de cursuri. Am ajuns așa la multe dintre cursurile Institutului Monroe, Hemy-Sync, la cursuri diverse șamanism, Krya Yoga, la fel și fel de indivizi care-și spuneau iluminați, cum era unul, Rune Heivag, un norvegian sau la ”vindecători” cum era unul Rasheed Daud (un Isus de carton care vindeca prin Placebo), la cursul Sedona, despre care poate, am să vorbesc și despre ele cândva. Majoritatea cereau niște scoruri incredibile pentru participarea la niște cursuri care ofereau de la puțin spre deloc, majoritatea fiind de o ineficiență crasă, cel puțin din perspectiva mea.
O singură dată am mai întâlnit un cuplu foarte curajos, care aplica economia sacră a darului, atunci când am făcut cursurile de coeziune de grup în cadrul Armoniei Brassovia, cu Claudian Dobos si Filipa Simoes. Atunci cei 2 doreau doar să-și acopere măcar drumul și mâncarea .. Au fost momente când și le acopereau, dar au existat momente când nu s-a acoperit, iar oamenii erau transparenți și ne spuneau ce sumă s-a primit și ce cheltuieli aveau, iar cei din sală dădeau mai mult. Mi se pare mai corect așa. În cazul celor doi ei chiar nu ofereau ceva invizibil, ci niște tehnici de coeziune de grup, de team building, să zic așa, prin care ajungeam să ne cunoaștem mai bine, să ne apropiem și să interacționăm mai armonios ca și grup. Deci oamenii chiar ofereau ceva concret și nu era ceva în care trebuia să crezi ca să vezi rezultate, ci rezultatele se vedeau imediat, dacă acele tehnici erau aplicate. Mai multe am vorbit AICI.
Cursul Sedona a fost făcut printr-o formă de barter.
Bun, să revenim .. deci eram păduchi la propriu ... abia am avut bani de drum până în Turcia, dar știam că suntem acceptați și dacă nu avem de unde să oferim donație. Așa că am mers cu tupeu și curaj la acel curs. Aventură totală ...
Era prima dată când ieșeam din țară și am mers cu un o linie de autocare turcească. Drumul până în Istanbul din Iași, 20 de ore. Obositor tare, dar și mai exasperant a fost că turci fumau ca turcii, la propriu și la figurat, în autocar. Noi care făceam alergie la fumul de țigară ne-am ofticat tare, mai ales că stăteam destul de aproape de șofer. La dus am stat chiar în primele locuri din dreapta. La întoarcere ne-am certat cu ei așa de tare, că au zis că ne aruncă din autocar. La vremea aceea încă nu exista legea cu fumatul la interior. Cred că le-am făcut plângere când ne-am întors. Nu mai știu.
Au trecut 20 de ani de atunci ... incredibil ...
Ce a mai fost memorabil din această călătorie cu autocarul, a fost că la graniță, niște turci cu fețe de mafioți, ne-au dat fiecăruia 10 000 de $ și mie și Cameliei, ca să-i ajutăm să treacă banii fraudulos. Ne-a fost sincer, frică, să-i refuzăm, dar știam că fiecare om putea trece vama cu maxim 10 000$. Așa că stăteam liniștiți. Poate atunci ar fi fost cazul să ne certăm cu ei și să ne arunce din autocar. Ne scoteam pârleala ... zic. Atunci a fost prima și ultima dată când am văzut și atins așa de mulți bani. Nu s-a prins de noi energia ... asta e.
Am ajuns destul de zombi în Istanbul, dimineața devreme, dar chiar și așa, obosiți ne-am ambiționat să mergem pe jos în piața Taksim, cu bagajele, ca să vedem și noi Istanbulul la pas. Așa am traversat unul dintre podurile de legătură între Europa și Asia, că așa se spunea pe atunci, că Asia începea pe partea de Est a Istanbulului. În prezent nu mai e valabil, deoarece și Georgia și Armenia, Azerbaidjan, ba chiar și Kazakhstan și Israel, sunt considerate „Europene”. Și cu toate astea, Romania a rămas considerată în Estul Europei ...lol. Noi suntem centrul Europei acum. Ba chiar către vestul centrului Europei.
Am ajuns un pic zombificați în piața Taksim unde am trecut pe lângă stadionul echipei Beshiktash, aflat pe malul Bosforului. În piață ne aștepta cineva cu o foaie pe care scria Vipassana.
Am fost preluați și duși cu un autocar la hotelul din Șile. Drumul a durat vreo 2-3 ore.
Deși eram muci de obosiți, fascinația noului ne-a ținut treji.
Erau oameni de toate naționalitățile și o atmosferă veselă.
Nu știam decât în mare cam cum ar arăta structura unui astfel de curs. Detalii despre ce înseamnă Vipassana și cum se desfășoară un astfel de curs, puteți citi AICI.
Ce pot să spun este că la cursul din Turcia a existat cea mai bună segregare între sexe din toate cursurile la care am participat. Ne întâlneam cu fetele doar în zonele comune de meditat și la masă, dar și acolo exista o distanțare. Bărbații aveau alocat unul dintre etaje, iar fetele alt etaj. Exista un lift pentru femeie și unul pentru bărbați. De asemenea scări separate.
Eu personal am avut un pat matrimonial și o vedere de vis din cameră, hotelul fiind amplasat fix pe malul mării. Vedeam plaja infinită către est și marea.
Nu știu cine a avut puterea financiară să închirieze acel hotel, dar mă simțeam oarecum prost că știam că nu vom putea dona nimic. Era totuși extra-sezon (în Noiembrie 2004), iar necesitățile noastre de personal angajat de la hotel erau minime. Practic, organizatorii se ocupă de tot, de aprovizionare, de curățenie, de gătit și de orice alte treburi organizatorice. Totuși chiar și așa, dacă ar fi fost să plătim ceva pe bune acolo, cred că ne ruina.
Era un hotel de 4 stele cred, deci imaginați-vă.
Cam așa arată hotelul.
Sala de mese
Mâncarea a fost top top ... Bufet suedez. Acolo am mâncat cea mai bună patiserie ... ever. Adevărul e că nu e prea bine să mănânci prea mult că devi mai somnolent, dar nu te puteai abține ... cel puțin eu, nu. Bine că la ora 17 era ultima masă frugală ca să zic așa, un fel de pauză de ceai. Masa cea mai consistentă era la prânz. Deci, practic de la ora 13 nu prea mai mâncai nimic până a doua zi la 6.30. Așa că deși te puteai îmbuiba la masă, la meditație ajungeai destul de fresh, mai ales dacă reușeai să mănânci în prima parte a programului de masă și odihnă.
Segregarea sexuală din sala de mese
Existau zone de relaxare
Cam așa se vedea de la geam ... cred că așa era în camera Cameliei. Eu am avut un pat mare matrimonial, pe partea dreaptă. Dar ce se vedea pe geam cam așa era.
Holuri lungi, camere mari
Sala de meditație ... băieții stăteau în stânga, fetele în dreapta. Așa a fost la toate cursurile.
Înainte de a ajunge la acest curs mă îndoiam mult că am să pot să rezist la atâtea ore de meditație, deoarece dacă erai serios și făceai programul așa cum trebuie, puteai ajunge și la 12 ore de meditație, deoarece ți se recomanda să meditezi până adormi. Prin sală se medita intensiv vreo 3-4 ore la comun să zic așa, iar în cameră făceai restul. Sigur, nu te verifica nimeni, dar dacă tot erai acolo, era bine să faci tot posibilul să încerci totul.
Deși eram obișnuit să meditez destul de mult, fiind confortabil cu posturile de meditații știam totuși că devine obositor să stai fără sprijin și ce-i drept, a fost destul de obositor în primele zile. Însă văzând profesorul și alți cursanți cum stăteau nemișcați te inspirau să încerci și tu, să tragi de tine, să te forțezi. Mai ales că din a 4-a zi începea practic meditația Vipassana, în care se recomanda ca timp de o oră să nu te miști sau să faci tot posibilul să nu te miști. Sincer, am reușit să mă autodepășesc surprinzându-mă pe mine însumi.
Până în a 4-a zi se practică Anapana, urmărirea respirației, cum aceasta intră și iese, și începi să observi lucruri tot mai subtile legate de această respirație, cum ar fi atingerea cea mai fină care se simte în zona dintre nas și buza de sus. Scopul acestui exercițiu este o calmare a turbionului mental și totodată o aducere în prezent a atenției, însoțită de o ascuțime în a percepe lucruri tot mai subtile. Practic, atenția ta devine focalizată ca un laser ... un laser care va fi foarte necesar în meditația Vipassana propriu-zisă, predată în tradiția Goenka.
Majoritatea locurilor unde citisem de Vipassana anterior, se opreau doar la această fază a urmăririi respirației, ceea ce nu este la fel de eficient cu aplicarea mai departe a acestei atenții laser.
Ziceam că din a 4-a zi nu te mai miști. Nu te mai miști fizic, deoarece ți se mișcă mintea, continuu. Cu ajutorul atenției laser, treci prin fiecare parte a corpului, conștientizând diversele senzații care există sau nu, în acele zone. Ideea e să le observi detașat, fără să reacționezi la ele, indiferent ce fel de senzații sunt. Fie că era vorba de durere (cel mai adesea), amorțeală, furnicături, gâdilături, înțepături, sau senzații plăcute, de ușor, bucurie, plăcere, șamd ... trebuia să le observi doar, cum apar și dispar, apar și dispar ... anicca ... Totul este efemer ... va trece și asta ...
Dacă o senzație era mai intensă, mai stridentă, mai grosieră (și adeseori eu cel puțin, simțeam uneori că mi se rup picioarele în 7, că ard în iad, că mor acolo de durere) era recomandat să zăbovești cu atenția laser mai mult în acel loc, până se diminua senzația. De multe ori s-a întâmplat acest fenomen. Dar chiar de nu se diminua senzația, ideea era să rămâi cât mai detașat ... putea să fie o senzație mai grosieră datorată unor tipare de reacție mai vechi, cronicizată cum s-ar spune, așa numitele sankare.
Teoria spune că orice reacție oarbă de respingere sau de atracție, generează aceste sankare. Nu mai sunt sigur acum că am reținut teoria 100% ok că au trecut 16 ani de când nu am mai ascultat teoria. Cu cât repeți mai des anumite tipare de reacție oarbă, cu atât se cronicizează problemele să zic așa și sankarele devin mai multe și mai multe.
Putem zice că așa apar și multe probleme la nivel fizic, așa numitele boli. Când menținem mai mult timp anumite gânduri, acestea încep să ne genereze emoții, iar emoțiile menținute mult timp, generează efecte fizice, de aceea multe probleme sunt psiho-somatice.
Ei bine, când mintea se liniștește suficient de mult, începi să percepi faptul că orice emoție apare, există o senzație în corp, ba mai mult, orice gând există, oricât de fin, are o manifestare în corpul fizic sub forma unor senzații foarte foarte fine. Practic devi conștient că mintea-emoțiile-corpul sunt una, nu există separare ... Chiar așa i se și spune - complexul corp-minte, ca un tot unitar.
Așadar, urmărind aceste senzații tot mai fine, cu detașare, prin non-reacție, cu atenția laser, începeai să dizolvi aceste sankare, efecte ale minții reactive ... Teoria spune că pe măsură ce menții ecuanimitatea, starea de non-reacție, detașare față de senzațiile corporale, indiferent că sunt fine sau grosiere, devi tot mai conștient de structurile efemere ale egoului, cu care ne identificăm plenar în majoritatea timpului, pentru ca în ultimă instanță să înțelegi prin experiență faptul că eu-l este un construct mental la fel de efemer ca orice altceva în acest univers.
Sigur, explicațiile mele sunt superficiale, iar mecanismele minții mult mai complexe, iar modul cum au fost descifrate de Buddha, mult mai în detaliu, poate fi citit în cartea recomandată mai sus. Există o grămadă de cărți care aprofundează tehnica și filozofia din spatele ei. Nu vreau să insist aici asupra lor. Cine dorește mai multe informații poate aprofunda sursele oferite deja. Doresc doar să ofer și un minim de context teoretic pentru îndoielile și nuanțările mele izvorâte din practică.
Unele din aceste îndoieli le-am formulat și profesorilor asistenți, însă de fiecare dată profesorii mi-au retezat-o scurt, spunând să mă rezum la lecția teoretică din acea zi și să nu ne pierdem în filozofii sau aspecte conexe. Asta e .. poate mă va lămuri altcineva, cândva.
Bun ... să revenim la cursul din Turcia. Acolo a fost pentru prima dată în viață când mi s-a oferit un loc unde să nu am niciun fel de grijă, în care să mă preocup doar de meditația mea, să pot fi 100% dedicat acestui lucru, să pot practica foarte intens, ce învățam acolo. Mi se pare ceva fantastic și așa am crezut că trebuie să fie orice mânăstire sau loc de retragere.
Chiar am fost serios, dedicat, focalizat, însă am realizat că și în cele mai bune condiții, mintea nu se liniștește și continuă să rumege la nesfârșit, tot felul de idei, gânduri ... sankare care apar și dispar permanent.
Nu știu cum sunt alții, dar eu personal în ciuda miilor de ore de yoga, meditații, tehnici, nu am reușit să mă desprind de turbionul mental, de mintea compulsivă, după cum îi zice Tolle ... Am văzut o grămadă de guru-și din ăștia de duzină, care adeseori recomandă să respiri de câteva ori profund ca să-ți liniștești mintea ... serios? Băi nene, voi ori sunteți paraleli complet, ori sunteți în pragul eliberării spirituale sau ceva. Deci eu nici măcar în condițiile ideale de la un curs de Vipassana, nu am reușit decât o singură dată (despre care voi vorbi un pic mai joc) să am o stare de liniște mentală și asta undeva în a 10-a zi de meditații, la a 3-a sau a 4-a participare la un astfel de curs. În rest turbionul mental a funcționat continuu, cu intensitate mai mică sau mai mare, sankarele au zburdat pe câmpii ca la balamuc. Cum dracu să ieși din vâltoarea turbionului mental cu doar câteva respirații, nu am înțeles niciodată. La faza asta m-am simțit de multe ori , acea oaie neagră, acel om redus spiritual, plin de păcate, grosier, larvar, care nu poate să practice nimic cum trebuie și care e vai mama lui.
În teoria Vipassana, ni se spune că trebuie să acumulăm merite, paramyuri sau ceva de genul, ca să ne apropiem de eliberare .. Probabil nu am suficiente paramy, ca să merit să simt și eu ceva cu adevărat excepțional.
După cele 10 zile, e ca și cum ai face un fel de spa mental, în care te mai cureți de mizerii, dar dacă jegul e gros, trebuie lucrat intensiv. La finalul cursului eram destul de liniștit să zic așa și bucuros că am reușit să trec cu bine prin acel supliciu, căci adeseori, acele ore de meditație intensivă, sunt o adevărată tortură auto-impusă. Dacă nu apreciezi ceea ce ai acum, mergi la un astfel de curs, chinuie-te și o să vezi ce bine îți era înainte. Cum erau și cei din pușcăria din documentarul de la finalul articolului. Mai în glumă, mai în serios, cred că acei pușcăriași au înțeles că există o penitență și mai dură decât ce îndurau ei în mod normal, iar la ieșirea din cursul de 10 zile, se simțeau mult mai bine cu viața lor.
Ei bine, eu eram destul de transcendent să zic așa după cele 10 zile, fericit că am reușit să fiu suficient de puternic să duc acel curs fără să renunț sau ceva și destul de liniștit mental. După 10 zile ți se mai deturează motoarele, cel puțin. Mai ales că nu mai vorbești cu nimeni, decât poate cu profesorul sau cu vre-un asistent, dar scurt, pentru chestii urgente sau frământări adevărate.
Primul lucru care m-a adus din sferele înalte cu picioarele pe Pământ a fost prima întâlnire cu Camelia, de după curs. LOL ... Primele cuvinte adresate de ea, după un salut relativ rece, îmi zice ceva de genul „ei bine și ai flirtat cu bulgăroaica?” ... Eu abia în acel moment am devenit zen, cu mintea lipsită de gânduri ... Mulțumesc Camelia! Efectiv, nu înțelegeam de unde a venit bastârca asta din fundul grădinii, direct în dinți și cu puțin kkt pe ea. WHAT??? După 10 zile de meditat, asta te frământă pe tine? Pe bune? Văleuu ...
Deci chiar nu m-a interesat nimeni de la acel curs, iar privirea mea zbura în toate direcțiile, cu o curiozitate pură, studiind reacțiile oamenilor și atât. Nu m-a interesat nicio bulgăroaică, nu m-a interesat nimeni. Dar ei i s-a părut că eu îi făcusem ochi dulci bulgăroaicei de la acel curs.
Acesta e un tipar care s-a repetat de multe ori de atunci încoace. Așa vede gelosul lucrurile. Iar dacă eu mai zic că îmi și place de cineva, atunci e clar, sigur sigur, eu flirtez cu respectiva și orice privire, zâmbet sau gest înspre respectiva ființă este clar, un semnal că eu vreau să mi-o pun cu aia și e ceva între noi. Nasol să trăiești așa în frică. Sankare urâte și grele.
Abia pe la ultimul curs, al 5-lea, din 2009 aș putea spune că ar fi avut motive de gelozie, dar nu pe altcineva, ci pe mine și mintea mea. Dar ajungem și acolo. Momentan si termin povestea cu Turcia.
Ce a fost fain după a fost că a existat posibilitatea închegării unor prietenii durabile, dar din păcate nu am putut să le punem în practică decât cu un singur om de acolo, cu care am mai menținut legătura câțiva ani după. Acel om era un pilot de avion cu care am devenit prieteni în urma discuțiilor și conversațiilor purtate. Omul ne-a invitat la el acasă să petrecem vreo 2 zile să ne arate Istanbulul, așa că nu am refuzat această ofertă. Chiar neașteptat ...
Omul avea o broscuță albă (Wolkswagen alb) și era destul de exotică în peisaj, dar totul era destul de exotic oricum pentru noi acolo. Era o lume mult mai dezvoltată decât Romania de la acea vreme. Țin minte că Istanbului se extinsese așa de mult că înglobase aeroportul și au mai făcut unul la vreo 100 km de centrul orașului, iar o autostradă care cândva era centură, acum trecea prin mijlocul orașului. E ca și cum centura Bucureștiului ar deveni o simplă stradă din mijlocul orașului. Chiar m-a frapat când am fost anunțați că am intrat in Istanbul, am mai mers vreo oră până în centru. Deci uriaș ... imens. părea că nu se mai termină. Cred că are o zonă metropolitană foarte mare. La ei am văzut prima dată un sistem de plată automată la intrarea pe autostradă în care era fotografiat un filigram din geam și ți se luau automat bani din cont, ca să nu stai să oprești. Foarte avansată tehnologia pentru acea vreme.
Am văzut în cele două zile, unele din cele mai faimoase locuri din Istanbul: Moscheea albastră, Catedrala Sf. Sofia, bazarul central. Impresionante ... M-a impresionat capacitatea de vânzători și negociatori ai unor bișnițari ce se învârteau în jurul Moschei Albastre. Deși nu prea aveam bani, unul dintre ei a reușit să ne vândă un ghid despre Turcia. Am reușit prin negociere să scădem prețul de la 20 la vreo 5 Dolari. Cred că a fost uimit și turcul ce tare am negociat. Am negociat așa de tare că eu chiar nu doream să cumpăr nimic.
Prietenul nostru turc, R, ne-a povestit că el a avut niște vise lucide și nu putea dormi la curs. Era ca într-o stare de semi somn în care era un pic treaz. Deci el chiar a avut ceva rezultate.
Între cursuri se recomanda să practicăm minim 2 ore pe zi, și măcar odată pe săptămână să ne întâlnim la cineva acasă să medităm împreună. De asemenea se recomanda ca cel puțin odată pe an, să participăm la un curs de Vipassana de 10 zile.
În primii 2-3 ani, am meditat destul de mult. Adeseori făceam cele două ore zilnice și adeseori mergeam și la meditațiile de grup cu prietenul R și alți cursanți vechi. Dar am observat că nu puteam practica corect niciodată, ca să zic așa ... nu conform criteriilor de „corectitudine” recomandate de teoria Vipassana (efort corect, atenție corectă, concentrare corectă - vedeți Capitolul IV - EXERSAREA CONCENTRĂRII de la pagina 97 din cartea Arta de a Trăi).
Așa că la un moment dat am încetat să mai practicăm, deoarece simțeam că pierdem vremea grav. Două ore pe zi însemna enorm, iar beneficiile erau de la infime spre zero. Sau poate nu le conștientizam eu ... Nici ca viață personală, nici ca înțelepciune trăită sau aplicată, nu prea vedeam nicio evoluție.
Al doilea curs cred că a fost unul în care am servit, la căminul liceului tehnic Haralamb Vaslui din Podul Iloaiei din județul Iași. Am simțit că așa e corect să facem, deoarece prima dată fusesem serviți și tratați ca regii. Acum am simțit că e cazul să dăm și noi înapoi ceva.
Ca și servitor, ești obligat să participi doar la 3 ore de meditație împreună cu grupul, în rest te ocupi de ceea ce îți este destinat să faci. Noi ne ocupam în special de mâncare: eu, Camelia, încă un băiat și R., fostul iubit al lui O și al Cameliei, cel care ne-a adus practic, la acest curs. R. era în plus și un fel de șef al Vipassana pe Romania la acel moment sau cel puțin cel care a organizat totul în acel an.
Experiența a fost una frumoasă, dar nici pe departe nu te duce la nivelul de liniștire mentală pe care o obții la un curs normal. Cele 3 ore de meditație zilnică, nu sunt suficiente să acopere agitația mentală și extrovertirea pe care o aveam în timpul servitului. Așa că, degeaba meditezi 3 ore pe zi, dacă în rest te ocupi cu cele necesare traiului, treci prin fel de fel de stresuri șamd. Cel puțin, asta e percepția mea.
Se spune că atunci când donezi crești anumite paramy, când servești alte paramy șamd ... Așa că erai stimulat cu astfel de teorii spirituale să faci fapte bune, ca să-ți crești nivelul de evoluție, ca să meriți, probabil, să faci pași pe calea spirituală. Dar asta poate fi și o formă de manipulare spirituală ...
Cert este că mulți au și o lăcomie spirituală ascunsă, un ego spiritual care poate fi manevrat să facă fapte bune ca să ... una sau alta. Chestia e că dacă tu vrei să te eliberezi de ego făcând anumite lucruri ce ți se par bune, de fapt hrănești un ego mai subtil. Vorba lui Goenka, nu urmări să evoluezi practicând ceva, ci practică, iar evoluția va veni de la sine, fără să o urmărești tu. Mai bine evoluează unul care face fapte bune din suflet, natural, de la sine, necondiționat, decât unul care face asta calculat ca să obțină cine știe ce merite. Dacă nu faci din suflet, spontan, natural, că asta simți, mai bine nu face. Fii sincer cu tine însuți. Cred că a fi autentic, e mai bine pentru tine ca om, decât să mimezi bunătatea, smerenia, altruismul, sfințenia, înțelepciunea, să-ți pui o mască, ca să pari altcineva.
Cred că în 2006 nu s-a mai organizat nicăieri ... din nou. Sau așa țin minte. Sau nu am mai fost noi ... Nu mai știu.
Următoarele 3 cursuri au fost la Moroieni, în județul Prahova. O locație frumoasă, la o vilă mărișoară de acolo, însă condițiile de segregare au fost limitate. La primul curs de la Moroieni din 2007, am avut cred cea mai profundă experiență din viața mea.
Cam așa arăta locul:
Noi 2 eram în luna de miere ....
Aici era curtea din spate, care era în pantă.
Separată de vilă era sala de meditație.
Așa arăta sala din interior.
Cred că la această tabără de meditație din 2007 am experimentat în ziua a zecea, una din cele mai profunde stări de meditație. Eram în ziua a zecea, chiar înainte de pauza de masă de la prânz și reușisem să intru într-o stare de nemișcare totală fără dureri de peste 2 ore cred, o stare în care nu mai doream nimic, nu mă mai gândeam la nimic ci eram cumva absorbit, fascinat de starea în sine, deoarece nu îmi mai simțeam corpul și mă simțeam limpede ca un cristal, fără granițe corporale. Era o stare de pace totală și cred că aș fi putut să mai stau câteva ore așa, dacă nu aș fi fost întrerupt de una de la echipa de serviciu, care m-a chemat insistent la masă. Era ziua când lumea putea să vorbească și să împărtășească.
Personal eram sătul de vorbărie fără rost. Mi-a părut tare rău după acel moment. Nu am mai retrăit niciodată acea stare. Am meditat mai cu speranțe după acel moment. Am sperat că poate poate am depășit un hop, ceva și s-a desțelenit ceva, dar nu a fost cazul. Am revenit la cel de dinainte: betonat, greoi, cu plumb pe mine.
La ultimele cursuri am început să mă plictisească grav aceleași discursuri teoretice pe care aveam senzația că le știu pe de rost și mi-era greu să înțeleg de ce eram forțați noi, studenții vechi să participăm la audierea lor de fiecare dată, în loc să ne vedem de practică. Apoi, un aspect care nu mi-a plăcut niciodată, dar pe care l-am luat ca pe un aspect unic, interesant și exotic, la început, dar care mai târziu mi s-a părut complet dezagreabil, dar nah, lucram cu anicca și detașarea de senzațiile neplăcute. Mă refer la cântecele pe care Goenka le mugea adeseori la final de zi, în limba Pali. Cântecele lui devoționale de genul, erau anti-talent complet, disonante pentru urechea mea, niște mugete hipopotamice care nu mi-au trezit niciodată nimic înalt sau ceva. Mă simțeam din nou ca o oaie neagră și totodată aveam senzația că mă aflu într-o sectă, căci mulți stăteau cu o stare transfigurată pe față, ascultând cu ochii într-un ușor strabism convergent, plini de pătrundere spirituală, acele mugete disonante într-o limbă din care nu înțelegeam nimic, chiar de era așa zisa limbă a lui Buddha și se recitau sutre din învățătura lui Buddha. Am ascultat odată, de două ori, deja de la a 3-a oară îmi venea să fug, dar nah, eram obligați să stăm și să ascultăm. Eram sătul de teoria cursului și de toate aceste ritualuri care ne forțau să le ascultăm de fiecare dată. Cred că odată am și întrebat dacă pot merge în cameră să meditez la aceste aspecte teoretice și artistice. Mi s-a spus că nu. Mi se părea că mi se bagă cu forța pe gât niște chestii nedigerabile pentru gustul meu, acesta fiind un alt aspect care mi-a dat cu virgulă. Băi nene, poate mie nu-mi place ce faceți voi acolo ... poate sunt sătul.
Acum aș vrea să aprofundez un pic partea teoretică, care mi se pare un pic extremă și cred că necesită nuanțare. Deci ni se spune să nu reacționăm la niciun fel de senzație ca să nu dezvoltăm atașamente sau repulsii și astfel să rămânem detașați de aspectele fenomenale efemere ale existenței. Buun ... Cumva ni se spune că ar fi ceva ca un rău absolut pentru noi să reacționăm. Totuși, noi avem multe reflexe automate, tipare de reacție rapidă, care ne-au eficientizat viața : gen atunci când conducem mașina, când tastăm la calculator, când citim aceste rânduri, când mergem pe stradă, șamd. majoritatea acțiunilor din viața noastră presupun un reflex condiționat inconștient. Deci nu toate reacțiile inconștiente, automate sunt ceva rău. Sigur, ideal e să poți interveni atunci când un reflex condiționat este unul care în anumite situații devine nociv, dar odată creat, este aproape imposibil să-l schimbi. Totuși, atunci când l-ai creat, ți-a fost de folos în acea circumstanță existențială poate, ca un mecanism de eficientizare sau protecție sau mai știu eu ce.
Apoi, toate senzațiile care apar pot fi și semnale că ceva este necesar în corp de exemplu: senzațiile foame, sete, nevoia de somn, de sex poate șamd. A nu reacționa la ele ar putea duce la inaniție și chiar moarte. Deci trebuie să existe un echilibru: să nu cedezi poate, la primul impuls și să nu dezvolți un atașament EXAGERAT față de anumite senzații plăcute și o repulsie EXAGERATĂ față de chestiile neplăcute. Cumva să urmărești să rămâi echilibrat. La curs ni se sugerează cumva că orice dorință e cauza suferinței, că mai devreme sau mai târziu, bălăcirea în oceanul senzațiilor, identificarea cu triliardele de senzații care apar și dispar permanent, ne va duce inevitabil, mai devreme sau mai târziu, la suferință, indiferent că aceste senzații sunt plăcute sau neplăcute, datorită naturii lor efemere, a te identifica cu ele aduce suferința.
Personal cred că a dezvolta un atașament față de ele, aduce suferința, dar dacă te bucuri de ele când apar și apoi le lași să treacă și rămâi senin sau te enervezi pentru moment de unele neplăcute, dar le lași să treacă. Adică poți avea reacții, dar să nu rămâi fixat prea mult timp în acele reacții, asta e calea, nu să nu ai reacții absolut deloc. Părerea mea ...
Apoi apare și un aspect ce ține cred, de un anumit control social. Indiferent ce ți se întâmplă, bun rău, tu să nu reacționezi, să rămâi ecuanim. Adică, vezi că în jurul tău se întâmplă rele, crime, cineva te abuzează, își bate joc, de tine, de familie, de comunitate, de cineva nevoiaș șamd, dar tu nu reacționezi că ești detașat și ecuanim. Este și aici cred, o limită și un mod de prosteală.
Cred că e mai bine să fi sincer cu tine însuți, nu să te chinui să nu reacționezi. Cumva îți șuntezi tendințele și te păcălești pe tine însuți. Ce e mai bine, să fi în adevăr cu ce simți, să fi autentic și apoi să reflectezi poate, la greșelile tale și să urmărești să nu reacționezi la infinit, tăvălindu-te în gânduri, zvârcolindu-te. Sau oare e mai bine să te prefaci că ești detașat și te chinui să nu reacționezi că nah, tu aplici anicca, și-ți pui masca sfântului, în timp ce în tine îți vine să-l rupi pe cel din fața ta cu dinții?
Ca și iubirea și smerenia falsă din creștinism, când ești cumva forțat să o manifești ca și creștin, ca să arăți că ești creștin, la fel și cu acești buddiști vipassaniști, ei ca să arate că sunt buni practicanți, mimează o falsă detașare, ca să arate ce buni practicanți sunt.
Așadar, aș zice că și aici pot apărea faze de tot kktul, în care unii îți pun masca detașării, a ecuanimității, a compasiunii, ca să mascheze frica, indiferența, lașitatea, lenea, egoismul, șamd. la fel ca și în cazul multor creștini de duminică, care sub masca iubirii creștine, în care ei își „iubesc” aproapele ca pe ei înșiși și dușmanii, nu acționează, rămân inerți, când adeseori este nevoie de o „reacție” rapidă, uneori chiar dură, pentru a salva pe cineva sau ceva de la un destin tragic.
Apoi, mi se pare iar o formă de control social să sugerezi oamenilor să piardă 2 ore pe zi, 2 ore pe zi, să mediteze ... Am explicat la capitolul yoga de ce consider că poate fi o uriașă mașinărie de inginerie socială, pentru a se ține oile liniștite în staul și să accepte supuși ce li se întâmple: să dea cezarului ce al cezarului, să dea zeciuala liniștiți, să se lase înțepați, vaccipați, de poporul „ales”, fără să reacționeze, cu iubire de aproape, să se lase abuzați, martirizați, că nah, noi trebuie să practicăm iubirea față de abuzatori și non-reacția, ecuanimitatea ... Oare asta e calea? Nu știu ... Poate am înțeles eu greșit, dar atâta m-a dus pe mine capul după 5 cursuri și sute de ore de meditații ... Deci nu puteți spune că nu am dat o șansă acestui curs. Poate dacă aveam mai multe rezultate, da aș fi spus : EVRIKA ... Dar mi se pare o muncă imensă să meditez atât ca să obțin ceva după sute de ore de lucru.
Încă ceva: ni se repetă de multe ori că e o cale științifică și că nu e nevoie să crezi ceva, nu necesită credința, ci să practici corect după indicații. Totuși, atât în carte cât și din practică, realizezi că totuși, trebuie să crezi că într-adevăr Buddha sau cine a mai practicat calea asta, a ajuns totuși la un rezultat. Pentru că te uiți la tine că meditezi ca prostul zeci, sute de ore și vezi că nu se întâmplă nimic esențial și apoi bineînțeles începi să te îndoiești, ori de tine ori de cale. Eu îmi zic acum că nu pot practica corect în condițiile stresante ale vieții de zi cu zi, iar 10 zile nu sunt suficiente să te smulgi din tumultul a sute sau mii de zile în care te-ai dat continuu cu capul de pereți. Deci este totuși necesară credința în cale și în faptul că atâția și atâția oameni, au obținut rezultate. Sau așa spun ei. Să-i cred? Deci, credința e necesară!
O altă chestie care mi s-a părut redundantă și limitatoare în practică, un aspect care începuse să mă plictisească maxim, să mă obosească efectiv, era continua baleiere a atenției prin corp, de sus în jos și de jos în sus, trecând prin fiecare părticică a corpului, casă poți percepe și cea mai mică senzației corporală. Este adevărat că la un moment dat, indiferent unde duceam atenția, simțeam o vibrație, un câmp energetic, un flux, o senzație, ceva, pe care o urmăreai un pic, nu reacționai și treceai mai departe.
De aceea am pomenit de cursul de yoga care spune că dacă stai în nu știu ce poziție ți se activează nu știu ce vortexuri, energii, chackre, vibrații, senzații șamd ... Nu e chiar așa. Senzațiile sunt permanente în corp, doar că unele sunt mai fine, altele mai grosiere. Inițial le observi doar pe cele grosiere, dar pe măsură ce stai cu atenția într-un loc pe corp, orice lor, sesizezi că există și acolo senzații.
Totuși după sute sau mii de ore de meditații simțeam că este extrem de plictisitor acest exercițiu, zi de zi, sute de baleieri ale atenției prin corp. Deja mă lua cu somnul grav. Trebuia să mă detașez și de senzația de repulsie față de această meditație în sine și până la urmă m-am detașat de tot.
Toată viața este un exercițiu. Nu trebuie să te așezi nu știu cum să practici nu știu ce baleieri, ca să te detașezi.
Cred că totuși, un oareșce grad de detașare față de tot și toate, tot am căpătat ... sau poate doar mi se rupe.
La cursul din 2008 am halucinat la greu ... Ce am observat totuși ca o îmbunătățire considerabilă, este capacitatea de a imagina și vizualiza mental chestii. Orice îmi propuneam să vizualizez sau să-mi imaginez puteam face asta în rezoluție 16K pe puțin 5D. Puteam vedea în capul meu cele mai mici detalii, deci acesta este un alt aspect uluitor. Un rezultat al acestor cursuri, doar că la acest curs din 2008, a venit la curs o tipă, care mi s-a părut că seamănă cu UK. Tipa se vedea că e misancă, că o durea la bască de cererea ca la acest curs femeile să se îmbrace să nu se vadă piele, cur, țâță șamd. Femeia avea mult decolteuri și dantele și haine feminine că m-a rupt în 14 ... Imaginația mea, timp de 7 zile a luat-o razna. Deci filmele porno sunt pistol cu apă. Eu în trăiam filme porno în 7 D cu imagini 16K ... Dacă nu am futut-o pe aia în capul meu de au luat-o dracii și pe ea și pe Camelia, threesome-uri la greu. Mă dureau coaiele și nu mă atingeam, ci urmăream să lucrez cu senzațiile, cu sankarele, să nu reacționez, alea alea și atunci am înțeles de ce la mânăstiri se recomandă ca femeile să se acopere să nu se vadă pielea sau ceva. Deci deliram frate de dorință, eram într-o vrie lăuntrică, o frunză în vântul focului dorințelor nesublimate. Deci 7 zile non stop m-am perpelit efectiv și abia în a 8 a zi, am început să mă liniștesc. Țin minte că într-una din zile, m-am dus efectiv la locul unde medita tipa și am mirosit locul unde stătea, să-i simt mirosul sexual. Deci eram disperat din ăla că dacă-mi dădea chiloții ei, cred că mă masturbam cu ei la nas. Atunci i-am înțeles pe disperații care fac așa ceva. Deci ce am trăit atunci nu am mai trăit niciodată.
În ziua 10 când am putut să ne apropiem unii de alții, chiar nu am înțeles ce văzusem la tipa aia așa de deosebit, însă așa mai de la distanță, fără priviri directe, ci discrete, fără să mă holbez ca animalul sexual, mi se păruse că semăna cu UK, iar asta m-a declanșat. Deci acest curs din 2008 a fost o ciudățenie completă pentru mine.
Am mai mers încă un curs în 2009, tot cu speranța că poate, poate voi retrăi ce am simțit în 2007. Dar deja eram sictirit și plictisit de teorie, de mugetele lui Goenka, de practica în sine ... Am suportat cu greu cele 10 zile și mi-am zis atunci că nu voi mai veni niciodată la un astfel de curs. Mă simțeam fals.
Doream să pot ajunge la un curs de Satipatana, de 7 zile, care ni se spunea că e un pas înainte, că e o altă tehnică în care ți se prezentau tot felul de imagini și filme la care nu trebuia să reacționezi ... și apoi să pot ajunge la un curs de 30 de zile și poate și mai mult, la un centru mare din afară. Dar asta era posibil, doar dacă meditai zi de zi, cele 2 ore și aveai timp și bani să faci așa ceva. La cursurile de 30 de zile, era mult mai puțină teorie și mult mai multă practică. Sau așa am înțeles. R, a fost cred, de 2 ori la un astfel de curs. Nu știu dacă s-a iluminat sau nu, dar nu părea. Nu am avut niciodată banii să ies la un astfel de curs timp să dedic așa de mult. Oricum nu mai simțeam chemarea de la început.
Am vrut să merg odată și la cursul din Apuseni, de la Dumbrava de Sus, de la Copiii Soarelui, cu Adrian Farcaș, dar am auzit relatări contradictorii și că și acolo e mult aer de sectă, iar asta mi-a dat cu virgulă. Între timp Farcaș s-a dus. Nu știu ce a mai rămas de acea grupare și cum se mai administrează.
Despre acel grup de meditație găsiți mai multe detalii AICI.
În concluzie, vreau să spun că aceasta a fost doar trăirea mea, dar cred că este o experiență ce merită trăită cel puțin odată în viață de oricine. Deși aduc multe critici aici, dincolo de tot ce am zis, chiar se merită să încercați să mergeți la un astfel de curs.
La final, vă prezentăm însă, un documentar emoţionant intitulat „Doing Time, Doing Vipassana” (Meditația Vipassana în Închisoare) despre această tehnică, despre efectele pe care această meditaţie, atitudine înţeleaptă, artă de a trăi, le poate avea asupra comportamentului, atitudinii, psihicului si mentalului oricui, inclusiv asupra unor infractori, criminali sau oameni de joasă speţă, din închisori.
Vrem să înţelegeţi astfel că oricine poate practica cu uşurinţă această tehnică şi oricine poate face faţă unui curs de 10 zile. Dacă aceşti oameni pot, puteţi şi voi. Şi nu numai că pot face faţă, dar obţin şi nişte rezultate excepţionale.
"Aceasta este o poveste a vechii tehnici de meditaţie Vipassana, care artă cum oamenii redobândesc controlul asupra propriilor vieţi şi cum acestea sunt schimbate în bine.
Este povestea unei femei puternice numită Kiran Bedi, fostul inspector general al închisorilor din New Delhi, care se străduieşte să transforme celebra închisoare Tihar (cea mai mare din India - are peste 10 000 de oameni) şi să o transforme într-o oază a păcii.
Dar este în special, o poveste a deţinuţilor şi a gardienilor, care au trecut prin profunde schimbări în urma practicii Vipassana. Aceşti oameni au arătat că adevărata reformă, o schimbare exterioară în bine, poate funcţiona doar dacă există o schimbare de sine, în interiorul fiecăruia.
Succesul lor a fost atât de extraordinar că, recent, guvernul indian, a decis să aplice Vipassana în toate închisorile din ţară. Alte ţări au devenit interesate deasemenea (în SUA deja au fost făcute mai multe cursuri în închisori). Producătorii filmului au petrecut aproape două săptămâni în interiorul închisorii centrale din Tihar din New Delhi şi în închisoarea Baroda din statul indian Gujarat. Ei au intervievat deţinuţii şi oficialităţiile închisorilor şi au filmat în locuri rareori accesibile unor echipe de filmare, indiferent că erau din India sau din afară. " - un articol tradus de pe site-ul karunafilms.com
Mai multe informaţii despre acest film puteţi citi în limba engleză, pe site-ul mondial al fundaţiei Vipassana www.dhamma.org.
Filmul a câştigat numeroase premii şi aprecieri din partea publicului fiind vizionat în întreaga lume, de exemplu : PBS - USA; NHK - Japan; YLE - Finland; TSI - Switzerland; DR TV - Denmark; Channel 8 - Israel; şi TV Poland. Printre altele, filmul a mai câştigat şi prestigiosul Golden Spire Award din 1998 la Festivalul de film internaţional din San Francisco . Deasemenea a câştigat şi premiul "Silver Plaque" (placa de argint) INTERCOM - The International Communications Film & Video Competition, din Chicago şi altele.
P.S. Aș mai încerca Vipassana în combinație cu psihedelicele, dar nu cu cele prea puternice gen Ayahuasca, despre care am povestit ce am pățit, ci cu iarba, ciupercile, lsd-ul sau cactusul. Cred cel puțin că, Yoga merge bine cu iarba.
