YOGA - Începuturi (1995 - 1996) - ANUL I

Articol început în Noiembrie 2023

Acesta este un capitol foarte sensibil și dureros al vieții mele, care chiar și acum, după 22 de ani de când am părăsit mișcarea, încă mai are reverberații în viața mea, fiind ceva ce m-a marcat profund și definitiv cred ... 

Experiența mea nu este adevărul suprem legat de MISA și de yoga practicată în Romania, ci este doar percepția mea subiectivă, având la dispoziție informații limitate, dar totuși mult mai multe decât au avut alții. Evident că pot greși, evident că amintirile mele pot să fie fragmentate sau greșite. Evident că perspectiva mea poate fi una greșită deoarece nu sunt deținătorul adevărului absolut, însă acesta este adevărul meu, de „rătăcit” vorba lui Grieg ... cine mă crede bine, cine, nu, iarăși bine.

Simt să împărtășesc povestea mea, deoarece cred că ar putea ajuta și pe alții să ia decizii mai informate în direcția intrării sau aderării la o mișcare, cult sau sectă, dar în particular, în MISA.

Imediat ce am terminat liceul, mi-am dorit un an de pauză de școală, pentru a începe un nou capitol din viața mea. Simțeam că o luasem pe o cale rătăcitoare, cu alcoolul, țigările, petrecerile și simțeam un gol interior și din cauză că nu reușisem să am o relație cu niciuna din fetele de care mă îndrăgostisem platonic. Nu-mi plăcea timiditatea mea și nu prea aveam deloc încredere în mine, deși mă plăceam într-o măsură destul de mare. 

Trăisem în umbra fratelui meu, care nu mă ajuta să fiu un tip mai fâșneț, ci un tip slab și destul de complexat. Fără un tată și cu un frate ne-experimentat, lipsit de succes în viață, nu am primit un ghidaj pe partea masculină, așa cum mi-ar fi fost, poate, de folos.

Fratele meu începuse cursurile yoga la MISA în 1994, iar în casă au început să apară tot felul de cărți și casete cu muzică care mi s-au părut foarte interesante. El medita în camera lui, iar ritmurile muzicale care veneau către urechile mele, m-au fermecat de-a dreptul și mi-am zis că cei care ascultă așa ceva, nu pot fi oameni răi. Spune-mi ce asculți, ca să-ți spun cine ești.

Atunci am intrat în contact prima dată cu muzica lui Stamatis Spanoudakis - Alexandros, Klaus Schulze - Audentity, casete cu meditații ce conțineau tot felul de muzici cu autori de care nu auzisem vreodată, dar despre care am aflat mult mai târziu cum se numeau. 

Deoarece MISA se ferea să fie acuzată că încalcă drepturile de autor, ei scoteau fel și fel de casete și CD-uri cu muzică de meditație, dar nu menționau autorii. Am identificat mult mai târziu, după 15 ani, cine cânta melodiile de atunci, de la început, dar și mai târziu mai ales, după apariția programelor de tip Shazam.

De exemplu, erau niște meditații cu Isus, iar piesele erau cântate de Chris Spheeris - Remeber me sau Andalu ... sau o meditație cu Kali, o piesă a lui Yello - Sweet Thunder, piese de a le lui Yanni , cu starea de iubire copleșitoare, nostalgie gen The Mermaid, Almost a Whisper, piese care-mi răvășeau sufletul cum nu mai făcuse niciodată vreo muzică ...EVER! 

Plângeam cu hohote amare adeseori, aspirând către o iubire copleșitoare, totală cu zeița, eternul feminin, dar și cu Dumnezeu ... în interiorul meu se trezea un dor de ceva inefabil, de transcendent, de acasă.

În interiorul meu aveam multe întrebări neconștientizate încă, căutam răspunsuri fără să știu.

Până pe la 18 ani, nu aprofundasem suficient și nu apăruseră încă prea multe întrebări existențiale, Suferința lipsei de împlinire în iubire, durerile crâncene prin care trecusem în adolescență, îmi săpaseră adânc în ego, m-au făcut cumva să reflectez mai mult la de ce-ul existenței, la suferință. Nu pricepeam prea multe din mecanismele ascunse ale psihicului și minții noastre și nu prea vedeam conexiunile mai profunde. 

Primele revelații care m-au bulversat, m-au făcut zen mental, le-am avut când i-am șutit o carte fratelui meu, deși el îmi zisese să nu le citesc încă, deoarece sunt chestii prea avansate, au fost din prima carte spirituală pe care am citit-o în viața asta: Spiritualitatea Tantrică  vol. 2 - de OSHO.

Cartea e foarte avansată și pentru nivelul meu de trăire și înțelegere de acum, după 30 de ani, dar apoi atunci. Avea dreptate într-un fel fratele meu, dar totodată mi s-au deschis ochii către alte înțelegeri a realității și am pășit brusc în cu totul alte sfere. Aveam senzația că am început să înțeleg totul și făceam pe deșteptul. Vorbeam cu diverși și foloseam citate din acea carte. 

Îmi amintesc că am încercat s-o vrăjesc pe o fată cu care chiar am ieșit la o întâlnire, vorbind cu ea despre conceptele super avansate găsite în acea carte, legate de iubire, relații șamd. Aia gâscă, n-a avut nicio treabă, iar eu departe de nivelul real al acelei înțelegeri, un papagal, dar mă simțeam inteligent. Citisem o carte și aveam impresia că știam, că trăiam deja acele concepte, filozofii, adevăruri înalte. 

Asta e o mare problemă cu care m-am confruntat mult timp și pe care am văzut-o adeseori la majoritatea oamenilor din jurul meu. Mulți cunosc texte, dar nu trăiesc acele texte. Ca și preoții care nu practică ceea ce predică. Toate sunt doar jocuri mentale, care-ți dau impresia că tu cunoști, dar care în realitate sunt doar teorii, intelectualizări, cunoștințe și înțelegeri mentale, nebazate pe experiență, pe trăire veritabilă.

Am citit și răscitit acea carte și am studiat-o cu pixul în mână. Am început să scot citate din ea și să le scriu pe foi. Astfel am început să înlocuiesc posterele cu formații rock, cu citate șmechere, spirituale.

Alte două cărți care mi-au deschis ochii atunci, maxim, au fost Autobiografia unui Yoghin, de Paramahansa Yogananda și o carte cu mai multe nuvele, de Richard Bach - Pescărușul Johnatan Livingstone și Iluzii - aventurile unui mesia capricios ... 

Sunt 3 cărți de căpătâi, grele, care ne prezintă niște realități care te scot complet din toate paradigmele. 

Am primit mult mai multe răspunsuri decât căutasem până atunci și mă simțeam deja tolbă. Mi-am zis că cine a scos astfel de cărți, cine citește și meditează la așa ceva, cine trăiește așa ceva și ascultă genul de muzică de mai sus, nu are cum să fie decât ceva divin, dumnezeiesc, niște oameni deosebiți, cu totul speciali. Nu aveau cum să fie decât niște oameni profunzi și bine orientați, care doresc binele oamenilor și a celor din jur. 

În acel an am început să mă întâlnesc împreună cu fratele meu, cu noul grup de prieteni, de la yoga și să-mi placă de ei. Ba mai mult, prin Iulie 95, am mers la un concurs de Yoga de la București împreună cu fratele meu, care s-a ținut la sala Leu și atunci l-am văzut prima dată pe Grieg (Gargarian B), un tip care mi s-a părut excentric încă de atunci, cu părul lung, slinos și unghii lungi ca de femeie, însă oamenii roiau în jurul lui, iar el emana o aură de autoritate și înțelepciune paternă, în care mai târziu, mi-am dorit să-mi găsesc poate, tatăl spiritual. Frecții ... imaginazzione, după cum zicea Gurdjieff ... voi povesti mai târziu de ce și cum.

Toată atmosfera de la curs era deosebit de profi, oameni serioși, ce păreau curați sufletește și bine orientați. Așadar, încă înainte să ajung propriu-zis la cursul de yoga, eram deja de-al casei, familiarizat cu atmosfera, cu ce se practica și eram ferm convins că e de bine.

Ba mai mult, prin Iulie 1995 am pus mâna pe cartea Shivambu Kalpa (noțiuni introductive despre auto-terapia cu urină) scrisă de dr. Kkmelia Maro Închis (pe care am și avut-o instructoare la cursul de yoga, din anul 2, până în anul 6 inclusiv). Cartea m-a făcut să conștientizez beneficiile vegetarianismului, dar și al detoxificării și am decis ca de la 1 Aug 1995 să renunț la fumat, la alcool și la carne și să mă apuc de Amaroli (după cum mai e  numită auto-terapia cu urină). Și încă nu eram la curs ... voi spune mai multe despre această tehnică, despre rezultate și cât am practicat, în capitolul despre Anii 2-6, petrecuți în București.

Deci șoc total ... eram deja fanatizat, ferm convins că mă eliberez mâine ... 

Eram deja un fel de caz special, îndrăgit de cei din grupul de yoga și acceptat cu tot sufletul. În sfârșit îmi găsisem tribul. 

Câteva luni am avut sevraj cu fumatul, iar în Septembrie 1995 m-am îmbătat pentru prima și ultima dată, înainte de a renunța complet la alcool. Doream să văd de ce anume sunt atrași oamenii de alcool și care e fascinația cu beția. M-am îmbătat până la inconștiență și mi s-a spus că am plecat brusc de la petrecere, fără să zic nimănui nimic, iar eu m-am trezit a doua zi acasă. Îmi aminteam ca printr-un vis că am borât pe scări și apoi că mă spălam pe față acasă, când mă uitam în oglindă. Asta e tot. Asta m-a făcut să înțeleg că putem face multe lucruri pe pilot automat, iar în acele momente poți fi preluat de orice spirit, posedat ... nu întâmplător spirit înseamnă alcool în engleză, iar unii spun că prin consumul exagerat de alcool, poți fi posedat de diverse spirite. 

M-am mai îmbătat odată mult mai târziu, încercând să intru conștient în starea de beție, ca un experiment spiritual, dar am adormit rapid. Alcoolul poate fi folosit și în sens pozitiv, conștient, ca un mijloc de explorare a unor stări de conștiență modificate. Dar pentru asta trebuie să folosești alcool curat, natural și să o iei gradat, să intri treptat în experiență, pentru a nu te pierde total în ea. În tradiția sufită se spune chiar că atunci când iei o decizie importantă e bine să fi în acord și când ești treaz și când ești beat. Știu ei ce știu.

Primul an de yoga a fost plin de speranțe, aspirații, entuziasm, bucurie și plin de evenimente care m-au marcat pe viață.

Dhyana D a fost instructoarea mea în Anul 1 de Yoga. O tinerică foarte ambițioasă și foarte fidelă lui GB, foarte studioasă și emana o aură de încredere și siguranță, că ea chiar știa ce preda, nu era doar teorie. Ea chiar părea că experimentase conceptele destul de înalte care sunt prezentate în cursurile de yoga, încă de la început. Îți răspundea cu mare siguranță la întrebări, dar uneori când era confruntată cu îndoielile unora sau altora (cum era Alberto M, un prieten de-al meu de atunci), nu prea știa ce să zică, decât chestii de genul: practică și vei vedea, hai să lăsăm filozofiile și să practicăm ... în schimb eu aveam deja tolba plină cu cele 4-5 cărți citite până atunci și deja o completam eu pe Dhyana cu citate din acele cărți, făcând pe deșteptul.

Dhyana a murit pe la 35 de ani, din cauza unui cancer galopant ... nu înainte de a face câteva filme erotice și pornografice, așa ca să lase și ea ceva notabil în urmă, niște filme așa zis spirituale ... într-unul din ele era și cu Adina G, care și ea a murit de cancer ... 

Erotic Secrets și My Hot Secrets sunt cele erotice, iar în Extasy Water vreo 5 bărbați se pișă pe ea și în gura ei, bineînțeles cu boltă „divină”, un curcubeu de arome, bărbații transfigurați, la costum de ginerică, pe o muzică diafană. Sublim sau cum?

Despre acestea voi vorbi mai mult cu altă ocazie, însă cine dorește acele filme, să dea un semn și vorbim.

Ce karmă a avut, ce kkt a ținut în ea, ce compromisuri sufletești atât de toxice a făcut de a părăsit acest plan așa repede, e greu de înțeles. Cert este că atunci când te joci cu focul, cu concepte atât de înalte, cu energii atât de intense, cu filozofii greu dovedibile pentru a atrage multe alte suflete în sectă, printre care mă număr și eu (care am fost secat de loosh mult timp acolo în mișcare), mai există și o plată ... cred. 

Însă ce am realizat mai târziu, a fost că Alberto avea întrebări pertinente care m-au urmărit mult timp și tind să cred că avea dreptate încă de atunci. Iar el a fost mai înțelept și a simțit că ceva pute în Danemarca și s-a lăsat repede. Atunci a fost poate, prima îndoială legată de mișcare și de conceptele vehiculate ca adevăruri absolute, despre yoga în stil misan. 

Îmi amintesc că am început cu exercițiile de încălzire înainte de a porni practic posturile yoghine și deja ni se spuneau de ex. atunci când mișcam capul într-un fel sau altul, ce să simțim: că ni se activează vishudha, ajna, că putem percepe fel și fel de activări energetice, care corespundeau unor trăiri specifice acelor centrii: de exemplu stare de puritate de copil, percepții ce țineau de oprirea timpului, creativitate, focus mental accentuat, clarviziune, și alte astfel de trăiri care și acum mi se par foarte înalte și inaccesibile. Voi reveni la asta ...

Însă Alberto nu era impresionat și întreba: nu este oare doar o autosugestie? Faptul că fac anumite mișcări, torsiuni, contracții musculare și apoi îți duci atenția în zonă, nu înseamnă că este pur și simplu doar ceva fizic, o pură senzație fizică determinată de mișcarea în sine și nu vreo activare pe chakre sau treziri ale lui Kundalini sau alte vrăjeli din astea, iar ideile asociate cu energii subtile care vin din Pământ și din cosmos, să fie doar niște autosugestii care ne fac să ne stimulăm mental sau să ne închipuim că simțim nu știu ce anume, deosebit și spectaculos? Erau întrebări de bun simț, la care voi răspunde în articolul 2 sau 3.

Tot atunci în 95, am mers și la Ayurveda. Nu mai știu cum îl chema pe instructor, dar era unul foarte tinerel, până în 30 de ani. Parcă Gigi Năstase îl chema ... La București am continuat cursul cu Andrei Gămulea. Am făcut și 2 sau 3 ani de Ayurveda. 

Mi-a plăcut mult Ayurveda și nu mai știu exact de ce am renunțat. Cred că era prea mult pentru mine ... sau cel mai probabil, cred că eram în ashram, iar Gibi a impus celor care locuiau acolo să nu participe decât la cel mult două cursuri, dintre care unul era cel de yoga. La vremea aceea începusem shivaismul cașmirian și mi s-a părut mai important decât ayurveda. Sper să-mi reamintesc mai exact, pe măsură ce voi parcurge jurnalele de atunci.

Pe prietenul din copilărie SN (Oaie) eu l-am inspirat să înceapă să fumeze, prin clasa a 10-a sau a 11-a ... nu mai știu exact și-mi părea rău așa că am încercat să-l atrag către yoga, însă el nu a putut renunța la carne, s-a simțit vinovat și a cedat repede. Cred că și acum fumează, la aproape 50 de ani. Nu știu dacă s-a lăsat ... 

Țin minte că a venit și S, prietenul cel mai vechi din copilărie, la yoga în primul an, dar nu avea bani, cum nici eu nu prea aveam, dar suma era modică, absolut modică ... ceva de genul 20 sau 30 de lei/lună. Suma era atât de modică că instructoarea închidea ochii și spera să-și scoată măcar banii de drum de la București la Câmpina. Mai că ni se dădeau bani să venim la curs. Ceea ce vreo 6 -7 ani mai târziu nu a mai fost deloc valabil. Dimpotrivă. 

La început mișcarea era mai puțin materialistă și pusă pe căpătuială, mai curată, însă pe măsură ce a crescut, a devenit foame de bani, hapsână, deși avea mai multe resurse, paradoxal. Voi mai povesti despre asta la momentul potrivit.

Primele luni de yoga le-am făcut la Casa Științei din Câmpina. Într-o sală de unde vedeam blocul de pe strada Orizontului. Acolo am făcut prima meditație pe Ajna și atunci l-am descoperit cu adevărat pe Klaus Schulze, cu piesa Trancefer. Atunci mi s-a deschis cu adevărat gustul pentru muzica acestui Mozart al electronicii, un compozitor pe a cărui muzică am trăit stări înalte de liniște mentală. Am ascultat aproape toată discografia lui, zeci sau poate sute de albume, oricum, sute de piese, multe capodopere extraordinare. O parte din piesele lui de top sunt aici. 

Cert este că pe multe dintre piesele lui poți intra într-o stare de transă hipnotică poate, în care poți să-ți imaginezi că simți una sau alta sau că te deschizi către cine știe ce trăiri mistice. E foarte greu să discerni între imaginație și wishfull thinking, adică dacă ții ochii într-un ușor strabism convergent și mai faci niște mișcări corporale a la Grieg (ce părea pătruns de „fluxul galactic” de energie), cum făcea și Georgică, unul dintre colegii de an mai mare de la cursul din Câmpina, chiar ai senzația că ți se încordează Ajna și îți urcă Kundalini pe coloană mai ceva decât atunci când faci pipi și faci contracții.

Faptul că ți se predau anumite posturi corporale prin care ți se spunea cam ce ar trebui să simți, ce ar fi trebuit să se activeze în tine, consider că este total greșit, deoarece fiecare om e diferit și nu există același efecte la toți. Din ce am mai auzit, în Orient, maestru îți dădea o postură și nu-ți spunea ce să simți și ce nu. Te lăsa pe tine să descoperi. Doar dacă aveai neclarități, îndoieli, probleme sau descopereai ceva ce special, el te îndruma. 

Apoi ca atitudine interioară, căutarea de senzații speciale, acest joc al senzațiilor efemere, este unul care te menține într-o stare interioară obișnuită, atașat în continuare de senzațiile plăcute și respingând pe cele neplăcute, fiind în continuare identificat cu fluctuațiile mentale și energetice ale corpului, acest lucru fiind împotriva spiritului Yoga, care înseamnă de fapt : unire cu sursa, prin încetarea fluctuaților mentale. 

Azi faci postura, simți anumite senzații, uneori plăcute, alteori neplăcute. Te atașezi de senzația plăcută și crezi că ai atins cine știe ce nivel, apoi a doua zi nu mai simți absolut deloc acel lucru, ba chiar poți simți senzații neplăcute, dureroase și pici pe panta cealaltă, începi să respingi aceste senzații și totodată să crezi că e ceva în neregulă cu tine, că ai involuat sau ceva, că practici greșit și faci acest dans al senzațiilor, fiind aflat într-un permanent dezechilibru mental. 

În realitate, corpurile, psihicul, mintea noastră sunt în flux, într-o curgere permanentă, ca un râu energetic, cuantic, în nicio clipă la fel. Adevăratul echilibru vine din ecuanimitate, observând cu detașare senzațiile efemere, care apar și dispar, indiferent de postura aleasă, că stăm în Lotus sau pe scaun, că stăm pe cap, sau pe fotoliu la masă. Esența ar fi conștientizarea și detașarea, observarea fără identificare și reacție a senzațiilor ce apar și dispar în corp, senzații care pot fi atât energetice cât și fizice, energizări, dureri, amorțiri, mâncărimi, arsuri, furnicături, excitări, șamd. Atunci când ai această atitudine detașată, gradat te dez-identifici de structurile efemere ale ego-ului, de complexul corp-minte și ai șansa să descoperi natura ta reală mai profundă, aflată dincolo de acest joc al formelor, dincolo de materie și energie. Voi vorbi mai mult despre asta , la capitolul dedicat meditației Vipassana. 

Așadar, consider că modul cum se predă yoga la MISA este greșit și este o afundare și mai adâncă în iluzie, în Samsara, bâlciul deșertăciunilor formelor. 

De multe ori auzeam sintagme izvorâte din limbajul de lemn misan promovat de G, iar una din cele mai folosite era: ”pomul se cunoaște după roade, omul după fapte și yoghinul după stări.”

Omul poate face anumite fapte, care pot părea la o privire superficială, greșite sau reprobabile, dar dacă analizezi intențiile, adeseori poți vedea că acel om a avut intenție bună. Practic intenția contează mai mult ca fapta. Deci omul se cunoaște mai degrabă după intenții și fapte. Asta e una.

Așa cum am explicat, mai sus, concluzia ar fi că adevăratul yoghin nu se cunoaște după stări, ci după detașarea lui în fața diverselor stări efemere al minții și corpului. Atunci ești în unitate și detașare.

Detașarea chiar  este promovată în cadrul cursului încă de la început, când se predau Yama și Nyama, care fac parte de fapt din cele opt ramuri de yoga ale lui Patanjali (însă nu este înțeleasă și practicată cu adevărat, neînțelegându-se cu adevărat cum se poate practica efectiv, rămânând mai mult o aspirație și un concept teoretic nepracticat).

(1) Yama (Cele cinci "abțineri"): nonviolenta (Ahimsa), adevarul (Satya), a nu fura (Asteya),  abstinență sexuală (Brahmacharia) și detașarea (Aparigraha). 

În cadrul MISA, Brahmacharia este tradusă și ca abstinență sexuală, dar deoarece la acest curs, G e mai „eliberat” decât maeștrii spirituali hinduși, a venit cu o găselniță taoistă, numită continență sexuală, care presupune transmutarea și sublimarea potențialului creator (sperma la bărbat și menstruația la femeie). Deci omul are voie să facă sex, dar cu transfigurare și iubire și să folosească continența, deci doar amor transfigurator extatic. Și astfel ești un abstinent șmecher, deoarece nu irosești potențialul sexual. Acest aspect vine cu nenumărate capcane și probleme și voi vorbi de asta mai pe larg, în următoarele capitole.

(2) Niyama (Cele cinci "respectări"): puritate (Saucha), mulțumire (Santosha), perseverența practicii (tapas), cunoastere de sine și studiu (Svadhyaya) și devotiune fata de divinitate (Isvara Pranidhana).

(3) Asana: Literal înseamnă "ședere", și Patanjali folosește acest termen pentru a denumi poziția șezută a corpului în timpul meditației. Mai târziu, odată cu afirmarea Hatha yoga, "Asana" a început să denumească toate pozițiile folosite. Ele sunt meditație în mișcare, fiecare poziție având beneficii specifice asupra anunitor zone și organe din corp, precum și echilibrarea fluxului de energie prin meridiane, denumite în yoga nadi.

(4) Pranayama ("Controlul Forței Vieții"): Controlul prān-ei (prăna), forța vieții sau energia vitală, cu referire mai ales la controlul respirației.

(5) Pratyahara ("Abstracția"): Interiorizarea simțurilor.

(6) Dharana ("Concentrarea"): Fixarea atenției asupra unui singur obiect.

(7) Dhyana ("Meditația"): Contemplarea intensă si neîntreruptă asupra obiectului meditatiei.

(8) Samadhi ("Extazul" sau "Enstaza"): Starea de absorbire completă în obiectul meditației, ce conduce la iluminare (in stadiul ultim de Samadhi), reprezentând uniunea cu esența primordială a ființei, realizarea naturii Sinelui, contopirea în absolut ce conduce la eliberarea de ego și de suferință.

Primii ani de yoga sunt structurați după acest model al lui Patanjali, în primii ani punându-se accent mai mult pe primele 3 ramuri. Ni se spunea chiar că doar practica unei Yama, de exemplu Satya, te poate duce la eliberare, însă de-a lungul timpului petrecut în cadrul mișcării, am observat cu erau încălcate rând pe rând, Yama și Nyama, de G și restul VIP-urilor din jurul lui, dar și de „karnea de tun” ioghinii, oamenii de rând.

 Se mai practică concentrarea pe yantre și pe diverse obiecte (ramura 6) și meditații (ramura 7) pe anumite stări, folosindu-se muzica sau Laya Yoga, meditația cu o mantră, „secretă” în care ești inițiat de instructor sau direct de maestru. 

Chestia cu mantrele secrete, cursurile secrete, frecțiile secrete sunt după părerea mea doar o modalitate de a menține interesul cursanților viu și să continue să decarteze an după an, bani și energie, în cadrul MISA, o strategie de marketing prin care faci ca mașinăria să funcționeze în continuare.

Explicația MISA este că secretul e necesar deoarece energia inițierii se descarcă, dispare și nu mai ai efect și totodată, informațiile pot fi periculoase pentru cei care nu sunt pregătiți să le afle și pot practica aiurea, dacă nu au pregătirea adecvată. 

De aceea se dădeau diverse inițieri în fiecare an, care mai de care mai secrete și zguduitoare, iar morcovul suprem, oferit discipolilor cei mai cei, era mantra Parabija (SAUH), pe care G o oferea doar celor mai devotați, implicați, sclavilor supremi din mișcare. Dacă aveai Parabija erai cel mai tare din parcare și privit cu alți ochi, de toți gușterii mișcării.

În fiecare an de curs se ofereau tone de mantre și inițieri „secrete”, pentru diverse activări de cheakre, planete, puteri cosmice, pentru material, zeități, transcenderi, energii planetare, Phowa, nytia, mantre pentru arderea karmei, trezirea sufletului, Dhyani Buddhași samd ... o sa le ofer pe toate in capitolele următoare, dacă e cineva interesat. Cred că sunt sute ...

G studia anumite texte sacre sau îi punea pe alții s-o facă, găsea aceste mantre, adeseori într-o formă diferită, mai lungă, dar el prin înțelepciunea lui „cosmică”, le esențializa la câteva litere, ca să nu fie uitate de discipolii fremătători, dornici de dovadă și le dădea cu titlul de secret, ca și cum el le-ar fi inventat sau doar el, maestrul „divin” avea acces la ele cumva, le culegea direct din Akasha, deși erau luate din cărți spirituale donate de discipolii din occident, cărți care erau studiate de foarte puțini oameni, la Biblioteca MISA. Acolo nu era singurul loc unde erau ținute cărțile de valoare, ci erau împrăștiate prin mai multe locuri, ținute secret și știute de cei puțini. La unul din ele am lucrat și eu, la niște rafturi, pe vremea când locuiam în ashram. Totul era învăluit într-o aură mistică, de mister, de taină inefabilă și numai discipolii cuminți primeau papa bun.

Deși în multe privințe, filozofia yoga și creștinismul se cam bat cap în cap, totuși, la MISA se accepta parțial creștinismul și se selectau din Biblie fix acele lucruri care erau în concordanță cu spiritualitatea yogină. Iisus era privit ca un maestru spiritual eliberat (ceea ce pentru creștini este o blasfemie), pe care-l puteai invoca și intra în contact. Se făceau meditații yoghine de comuniune cu Iisus, mai ales de Crăciun și de Paște și cumva se urmărea trăirea mai în spiritul creștin al sărbătorilor decât o fac creștinii actuali, care tăiau porcii și se îmbuibau fără măsură și serveau tone de alcool. Asta mi-a plăcut la ei.

Ba mai mult, unii adulți, alegeau să se boteze din nou, de data asta sub ghidajul „Iisusului reîncarnat”, GB, spunând că aleg de data asta, în cunoștință de cauză, să îmbrățișeze botezul creștin. 

În acel an am avut și eu deschiderea cea mai mare către creștinism și Iisus și mi-am dorit să-l primesc pe Iisus în inima mea. Cartea Yoga Creștină, a părintelui Dechanet era o confirmare că poți fi un yoghin creștin, ba mai mult, erai poate, un creștin mai bun, mai dedicat, care chiar urmărea să trăiască conform învățăturilor lui Iisus. Chiar începusem să cred în Iisus, dar prin prisma yoghină. 

Am avut și niște trăiri cathartice, cu Iisus și nu numai, stări în care plângeam cu lacrimi de agonie și extaz, o combinație cumva ... un dor nemărginit de ceva din interiorul meu, un dor de divin, un gol imens, dar totodată un plin parcă. Nu știam dacă plâng de durere sau de preaplin. Plângeam în hohote minute în șir, cu lacrimi ... am avut de multe ori astfel de izbucniri de atunci încoace. Poate fi și un fel de descărcare purificatoare, poate fi și un fel de strigăt al sufletului neîmplinit și nemulțumit de modul cum rezolv dilemele existențiale, de prea multă disperare, insatisfacție, neîmplinire. Totuși de ce să apară când meditez gândindu-mă la Iisus? Atunci îmi ziceam că din prea multă dragoste pentru Dumnezeu, căruia i-am și spus de mai multe ori că-l iubesc nespus. Era o stare paroxistică, de agonie și extaz. 

Am avut stări de extaz, în care simțeam că nu pot suporta așa de multă fericire, că simțeam că pot oferi întregii lumi această dragoste și compasiune. Am avut acel moment de grație în care să simt ce înseamnă dragoste nelimitată, necondiționată, neschimbătoare și am privit lucrurile pentru scurt timp, din perspectiva divină. Cred că asta înseamnă trăire mistică. Din păcate și aceasta a trecut și a revenit extrem, dar extrem de rar, de atunci încolo.

Și ce-am rezolvat cu aceste exemplificări de trăiri mistice? Habar n-am ... De ce nu am putut trăi mai des așa ceva, ci doar odată în viață? De ce mi s-a plimbat osul pe la nas, ca mai apoi să nu mi se mai ofere niciodată, deși am practicat și meditat cu miile de ore de atunci încolo?

Ce am rezolvat că am iubit sau poftit platonic o grămadă de femei? În afară să mă frustrez maxim? Habar n-am ... da, am devenit mai profund, proțâțe, căutând răspunsuri la problemele existențiale și la suferință. Mda ... tare.

Totuși erau niște contradicții între viziunea creștină și spiritualitatea yoghină, care-mi dădeau cu virgulă. Gradat am înțeles că nu am cum să cred în Biblie și în ritualurile și ideile creștine și pe de altă parte să practic yoga. Unele idei le-am subliniat în primul articol dedicat religiei, AICI. 

Alte câteva idei în care religia și spiritualitatea nu se pupă, sunt exprimate foarte bine de Stanislav Grof, AICI.

Citez doar un scurt fragment de acolo:

„Adevărata spiritualitate este universală şi atotcuprinzătoare şi se ba­zează mai mult pe experienţa mistică personală, decît pe dogme sau scripturi religioase. Religiile din curentul dominant pot uni oamenii în jurul lor, dar tind să-i dezbine pe scară largă, deoarece montează grupul lor împotriva altor grupuri şi încearcă fie să le convertească, fie să le distrugă. Epitetele „păgîni", „goimi" şi „necredincioşi" şi conflictele dintre creştini, evrei, musulmani sau hinduşi şi şiiţi sînt doar cîteva exemple mai vizibile.

În lumea de azi plină de tulburări, religiile în forma lor prezentă sînt mai degrabă o parte a problemei decît soluţia. Ironia este că diferenţele dintre facţiunile aceleiaşi religii pot deveni un motiv sufi­cient pentru conflicte serioase şi vărsare de sînge, după cum se poate de­duce din istoria bisericii creştine şi din violenţele care continuă în Irlanda.

Nu încape îndoială că dogmele religiilor organizate sunt, în general, într-un conflict fundamental cu ştiinţa, indiferent dacă aceasta foloseşte modelul mecanicist-materialist sau este ancorată în paradigma emer­gentă. Dar situaţia este total diferită în privinţa misticismului autentic, bazat pe experienţe spirituale. Marile tradiţii mistice au acumulat un volum mare de cunoştinţe despre conştiinţa umană şi domeniile spiri­tuale, într-un mod similar cu cel folosit de oamenii de ştiinţă în dobândirea informaţiilor noi despre lumea materială. El implică metodologia de inducere a experienţelor transpersonale (de dincolo de ego), adunarea sistematică a datelor şi validarea inter-subiectivă.”

Așadar, deși mi-am dorit să trăiesc starea de contopire mistică cu Dumnezeu, așa cum a făcut-o Iisus, deși m-am rugat cu aprindere și dor de Dumnezeu la Iisus și ziceam Tatăl Nostru și doream un semn că rugăciunile mele sunt ascultate, simțeam că mă rugam la pereți, la propriu și la figurat. 

Ideile limitatoare exprimate în rugăciunea Tatăl Nostru și multe alte idei dubioase din creștinism, le-am analizat în primul articol dedicat religiei, AICI. Deci nu se pupă absolut deloc creștinismul cu spiritualitatea și yoga, în multe locuri.

În anul acela am crezut că voi începe să simt lucrurile diferit, că voi simți acea vâlvătaie din inimă așa cum o simțise discipolul necunoscut al lui Iisus, Sotirios Crotos, credeam că se va întâmpla ceva semnificativ în trăirea mea spirituală, că vor apărea miracole, efectiv. Eram destul de convins că Iisus îmi va răspunde cumva chemării sincere și curate. N-a fost cazul.

Gradat am lăsat-o mai moale cu Iisus și m-am focalizat direct pe Dumnezeu Tatăl direct. Mult timp m-am raportat la Dumnezeu ca la un tată, o figură paternă, patriarhală. Apoi într-un timp îl asociam cu Shiva, zeitatea hindusă. Apoi m-am raportat la Dumnezeu ca la un ocean energetic, o conștiință ultimă. În prezent tind să cred că Dumnezeu este sinele nostru ultim, cel mai înalt, ce cuprinde tot și pătrunde tot. Dezlipirea de forme, chipuri, imagini asociate acestui Dumnezeu s-a produs gradat și tind să cred că este un mister insondabil, așa cum este și viața și iubirea. Încă nu am ajuns la o înțelegere definitivă a ceea ce poate fi Dumnezeu, însă AICI am găsit cele mai pertinente și apropiate explicații despre ce este sau ar putea fi Dumnezeu. De asemenea seria de cărți „Conversații cu Dumnezeu” de Neale Donald Walsch oferă o înțelegere mai înaltă asupra divinității.

Revenind la Yoga ... încă de pe la început am realizat că eu nu simt prea mult în asanele acelea ... Sigur, percepeam anumite vibrați datorate contracțiilor și durerilor datorate încercărilor de a face cât mai perfect respectivele posturi, care dispăreau bineînțeles mai devreme sau mai târziu, căci asta e natura lor: sunt efemere. Însă eu nu înțelegeam acest aspect. Ni se repeta că efectele se vor permanentiza prin repetare, că va apărea un salt calitativ prin cantitatea lucrului prestat. Așa că eram într-o fugă permanentă după stările care ni se promiteau că vor apărea dacă practicăm acele asane.

Ba mai mult, promisiunea supremă era că ne vom elibera spiritual, efectiv, dacă vom sta 3 ore și 45 de minute într-o anumită postură ... orice postură. Așa că era un fel de maraton al prelungirii minutelor șederii într-o asană. Toți visam să ne eliberăm spiritual mai repede. Eram departe de o astfel de performanță, însă aveam în grupul de la Câmpina sau nu mai știu sigur, poate la București, oameni care ajunseseră să stea pe cap mai mult de 3 ore 45. 

Când Grieg a fost confruntat de un astfel de om și a fost întrebat, de ce nu s-a eliberat? G l-a întrebat: dar ai fost cu atenția tot timpul în corp, ai conștientizat curgerea energiilor sau ți-a fugit mintea de aiurea? Deci țeapă ... degeaba stai 3 ore 45 în orice asană, dacă nu ești și cu atenția focalizată și-ți zboară mintea la cai verzi pe pereți. Manipulări spirituale ... manipulări pozitive zice el ... Îi faci pe oameni să lucreze ca disperații, îi ții ocupați, îi seci de energie dându-le tapasuri grele (programe de practică intense), oferindu-le tot felul de morcovi spirituali, de fumigene cu HOPIUM, ca să-i ții captivi mentali în rotița sistemului creat de tine, care te face, aparent întâmplător bogat și cu harem. Ce convenabil ... zic.

Revenind la mine și la incapacitatea mea de a simți ceva mai profund lucrurile sau efectele care se presupunea că trebuie să le simțim cu toții, la ștanță, invariabil. Mă simțeam în permanență defect sau vinovat că nu practic corect sau suficient de perseverent ca să simt și eu ceva și asta a fost o problemă în tot anul 1. Nu reușeam să fiu consecvent și să practic zilnic ceva. Practicam în salturi. Însă se spunea că adeseori, începătorului i se oferă uneori momente de grație, stări de conștiință exemplificatoare, care să-i arate unde trebuie să ajungă și să aibă aspirația să continue, să nu se descurajeze. 

Cred că de două ori în viață am trăit așa ceva ... odată prin vacanța de vară din 97 și altă dată la finalul unui curs de Vipassana, în ziua a 10, cred că după al doilea curs. Voi povesti mai mult la momentul potrivit. 

Cert este că eu la început, am tras de mine ca disperatul și nu prea simțeam nimic. Nici meditațiile nu reușeam să le fac. Nimic, nimic ... eram bolovan. Toate senzațiile anemice, apăreau și dispăreau rapid, totul era un fel de sport, gimnastică și nu rămânea nimic în urmă. Nici vorbă de activări de centrii, kundalini, percepții complexe. Doar vibrații efemere, activări temporare, care pot fi datorate la ce am zis mai sus.

Ca să dau un mic exemplu. Încă din primele cursuri, se învață mișcările de încălzire. Iată cum arată și ce se presupune că ar trebui să simți. 

Așadar, la primul punct se zice ca efect: dilatarea conștiinței. Nu știu dacă am perceput vreodată așa ceva. La punctul 2, activare mentală și dilatare în plan subtil. Habar n-am ce vor să zică. Adică până atunci nu-mi foloseam mintea sau ce? Dilatarea în plan subtil poate fi orice senzație mai deosebită. De unde știi că te dilați sau nu e doar imaginația ta? Nu știu dacă am simțit asta vreodată la yoga. Am simțit cu psihedelice, dar nu la yoga. 

Instructoarea țin minte că mai zicea și alte activări legate de Vishudda, pe care nu le-am perceput niciodată, ceva gen dispariția senzației de timp. La 3, activarea potențialului mental latent, luciditate. De parcă eram adormit și apoi, puf dintr-odată eram lucid. Habar nu am ce doreau să zică. Cum adică potențialul mental latent? 

Doar vorbe mari, poleite frumos, pe care nu le înțelegea nimeni cu adevărat. 

4. Activarea lui Ajna, centrul de forță al gândirii. Adică dacă simțeai vibrații în centrul frunții, mai ales dacă stăteai cu ochii într-un strabism convergent, dacă ți se încordau arcadele sprâncenelor și se crea o presiune pe mușchii frunții, ăla era un semn clar că ți se activa ajna? Pe bune? 

Și de ce nu rămânea activat și nu începeai să vezi chestii diferite sau ceva? La câte mii de ore de posturi pe ajna am realizat, nu am perceput niciodată ceva deosebit, decât senzații tranzitorii, datorată fluxurilor de sânge și presiunii exercitate de fluidele din corp în diversele zone ale corpului. 

Iar genul ala de senzații sunt mai diferite deoarece te așezai în posturi mai nenaturale, cu care nu ești obișnuit în viața de zi cu zi. Era normal și firesc să percepi niște senzații diferite, datorate încordării unor mușchi, tensiunii din zonă, ducerii atenției pe respectiva zonă și puf, dintr-odată începeai să simți senzații în zonă. 

La Vipassana am înțeles că tot corpul e într-un flux și vibrație continuă. Dacă ai mintea suficient de liniștită, dacă mergi cu atenția într-un loc și stai acolo o perioadă de timp, vei începe să percepi vibrația, energia acelui loc. Deci nu se activează în mod special ceva anume, și pur și simplu conștientizezi ceva ce era deja acolo, doar că acum un pic mai amplificat, de durere, tensiune, presiune. Îți poți imagina că ți s-au trezit centrii șamd, dar de ce nu rămân deschiși? Oare nu e o deschidere forțată, artificială a lor, care nu are legătură cu nivelul de înțelegere și trăire? Oare aceștia nu se deschid mai degrabă natural, la momentul potrivit, ca niște flori cărora le-a venit sorocul să înflorească?

Bun, să presupunem că eu mi-s mai bolând așa și clar clar mi s-au activat centrii de forță care erau săracii adormiți, iar eu nu am conștientizat. Bun ... și ce folos? Senzațiile apăreau și dispăreau. Nu erau efecte permanente. În afară de faptul că da, făceam un fel de mișcare care mă pregătea de alte exerciții și mai intense, gen Pranayama și Oli Mudras, care culminau apoi cu meditații, nu văd la ce mă ajutau. 

În afară de faptul că mă țineau ocupat, îmi țineam corpul mai elastic și îmi dădeau senzația că fac ceva util pentru mine și planetă, că mă dezvolt, că evoluez, în capul meu așa, în imaginația mea, nu cred că m-au ajutat cu ceva mai mult cu adevărat, dimpotrivă. Adeseori, după aceste eforturi intense, mă simțeam adeseori deschis, sensibilizat, vulnerabil, slăbit, nu împuternicit, de parcă eram pilit, ușor euforic, vibrant, dar sugestionabil aș zice, ușor sugestionabil. 

Cred că pe starea acea pătrundeau bine sugestiile și ideile forță hipnotice cu care eram bombardați la aceste cursuri. Simțul critic, cenzorul era mai diminuat, eram mai relaxați. În starea aceea puteam fi mai ușor spălați pe creier și îndoctrinați în filozofia yoghină. În plus, dacă nu ești atent, cred că poți fi parazitat de diverse entități, care profită de vulnerabilitatea și sensibilitatea ta și se pot atașa. Mai ales că urmăream să fim continenți sexual și eram bombe bombe de energie nesublimată, cu foame de sex permanentă, prădători sexuali. Îmi zburau ochii după femei ca la balamuc. nu știam să gestionăm energia în exces și nu practicam suficient de mult și corect, ca să o sublimăm. Continența e o armă cu două tăișuri foarte periculoasă. Voi mai reveni pe subiect în articolele următoare.

Mulți ani mai târziu, am aflat că în India, în practica yoga se foloseau Marijuana și alte plante psihotrope, dar eu nu-l citisem pe Eliade în întregime, ca să știu asta. Eliade povesteşte în jurnalele sale din India despre experienţele cu narcotice. Un subiect care a fost analizat în cartea „Narcotice în cultura română. Istorie, religie şi literatură“ de Andrei Oișteanu.

Mediul din India era atât de deschis folosirii stupefiantelor de tip cannabis indica sau opiu, încât ar fi fost un miracol dacă Eliade nu le-ar fi încercat. Apoi erau şi curiozitatea, vârsta şi, mai cu seamă, faptul că Eliade a studiat şi practicat yoga. Yoghinii folosesc pentru anumite poziţii ale corpului în Hatha yoga şi pentru anumite meditaţii în raja yoga diferite substanţe care ajută trupul şi mintea să-şi depăşească limitele psihosomatice. Eliade a avut şi un guru în ashram-ul său din Himalaya, unde a practicat yoga câteva luni, un guru care l-a învăţat să utilizeze diverse tipuri ierburi psihotrope.” 

Pot să confirm că pentru prima dată când am simțit unele dintre chestiile care se vehiculau în teoriile yoghine și am simțit cu totul altfel yoga, asanele, meditațiile, a fost când practicam după ce trăgeam 2-3 fumuri de iarbă de calitate.  Și puteam să fac și anumite vizualizări și să simt fluxuri energetice, așa um nu simțisem niciodată la yoga. Dar asta 20-25 de ani mai târziu. Accesul meu la iarbă a fost însă limitat, dar am intuit potențialul enorm al folosirii acestor plante sacre, în practica spirituală. 

Dar la MISA psihotropele erau considerate droguri, nici nu se puneau în discuție, erau interzise cu desăvârșire. Era împământenită ideea retrogradă care există și acum în societatea românească, că sunt rele, sunt droguri periculoase, satanice. Am discutat mai în detaliu despre experiențele mele cu Ayahuasca și alte psihotrope AICI. 

Shiva însuși, mărețul zeu hindus care e central în viziunea yoghinilor de la MISA era regele yogăi și se pare că el însuși consuma iarbă. Luată cu starea de spirit potrivită, Marijuana de calitate, poate ajuta la calmarea minții și cred că atunci poți simți mai ușor toate fluxurile energetice de care se povestește în teoria yoga. 

Așadar, cred că asta ar fi fost un început de practică yoga mai corect și mai eficient, ca să nu simți că te zbați degeaba, ca peștele pe uscat, așa cum am făcut eu ani de zile. Iar o combinație de yoga, cu psihedelice și cu Vipassana, cred că este mai eficientă.

Nu tot ceea ce am învățat și primit la aceste cursuri de yoga era rău. Aici e marea capcană. Foarte multe lucruri bune, dar și multe chestii care te duc către rătăcire și eșec. O combinație de chestii utile cu chestii care te rupeau în 14. Idei utile, amestecate cu idei care te distrugeau ca om ... o combinație unică.

Dintre lucrurile bune de exemplu, tehnicile de krya de dimineață (curățarea ochilor, a gurii, a nasului, a dinților si a limbii), Vamana Dauti (curățarea stomacului prin vomă indusă), Shank Prakshalana (curățarea intestinelor cu apă cu sare și mișcări specifice) și Basti krya (curățarea colonului) ... vegetarianismul ... formele de asceză: statul la soare, concentrarea, statul cu burta la foc, postul negru și tapasul, disciplina, asceza. 

Cu Vamana Dauti am avut mari blocaje s-o realizez deoarece în creierul meu era asocierea vomă - momente de toxicitate și rău ... Avea ideea greșită că voma e un factor cauzator de rău, nu altceva ... Copchilării ... Am perseverat și cred că abia după a 5-a încercare am reușit, după vreo 5 tentative nereușite înșirate pe parcursul unui an aproape. E o tehnică de excepție și odată deblocată, așa a rămas încă de atunci. Nu o folosesc așa de des cum se recomandă la yoga, dar în anumite momente de excese culinare sau intoxicație, da. 

În privința spălării pe dinți cu sare, ni s-a recomandat sare grunjoasă, naturală, iar eu mi-am cam distrus gingiile în perioada aia, iar igiena mea dentară cred că a fost deficitară. Sângeram abundent. Mai târziu am înțeles că e bine să fie sarea mai fină, ba chiar bicarbonatul e mult mai bun, în combinație cu uleiuri volatile și ulei de cocos.

Tot în 1995, la Tele7abc s-a dat serialul Kung Fu, cu David Carradine, un alt imbold masiv către spiritualitate. La vremea aceea David Carradine mi se părea că semăna cu GB și astfel l-am transfigurat eu pe „maestru” la începuturile mele la yoga. L-am îndrăgit mult pe David Carradine la acea vreme și mi se părea un model de non-violență, pace lăuntrică, disciplină mentală, frumusețe interioară și emana acea stare de copil (a omului care își știe totuși, locul în univers, dar care nu emană aroganță, nu epatează, ci dimpotrivă, este smerit și cu inima deschisă tot timpul, în ciuda cunoștințelor și măiestriei în arta Kung Fu și a disciplinei minții). Personajul interpretat de Carradine mi-a fost model spiritual mult timp și chiar și acum, îl consider un ideal. Îmi imaginam că pentru a juca un astfel de rol nu ai cum să rămâi neatins de profunzimea învățăturilor și modelului transmise. David a mai jucat într-un film la fel de spiritual: Flautul Tăcut (Cercul de Fier). 

Am fost însă profund dezamăgit de parcursul vieții acestui actoraș de filme second hand, în care a avut în cea mai mare parte roluri de borfaș, criminal, drogat, trecând fix în extrema urâtului, a perversului. Nu m-am mirat mai târziu când a murit spânzurat prin asfixiere auto-erotică accidentală de testicule cică (deși unii spun că ar fi fost crimă), fiind un practicant BDSM din ce am înțeles sau ceva de genul și un mare consumator de droguri. Este foarte posibil ca omul să fi ajuns la capătul funiei compromisului interior și o fi vrut să rupă contractul cu dracu.

Tot în 95 cred că am făcut prima Oshawă, primul regim Oshawa de 10 zile, cea din postul Crăciunului acelui an, pentru a ne pregăti și trupește de nașterea „mântuitorului”. Mie mi se pare o tâmpenie să mănânci numai fierturi (orez, hrișcă, grâu și mei), 10 zile, dar nah, am văzut că nu mor. Cred că am făcut vreo 10 Oshawe la viața mea sau mai multe. M-am lăsat curând după ce mi-am spart o măsea încercând să rod un covrig de grâu integral, care se răcise. Fiertura ca fiertura, dar în realitate, dieta Oshawa nr. 7, cea care se face în mod clasic la MISA, se ține cu cereale integrale, nu cu din astea rafinate, procesate, cum făceam noi toți atunci. 

Personal cred că nu e bine pentru organism să mănânci doar mâncare procesată, fiartă, ci pentru un organism sănătos și echilibrat sunt necesare și alimentele vegetale vii, fructe, legume, salate. Sigur, în Oshawa se pune accent pe alimentele Yang, așa că personal cred că e mult mai bine să mănânci și fructe și legume crude, yang, gen țelină, morcov, mere și altele, pe care nu le mai rețin ... Circula la acea vreme o carte cu tabele cu alimente yin și yang.

 O altă variantă a tehnicii Oshawa, era ca 10 zile să mănânci numai mere. Asta mi se pare mai ok, pentru cine poate suporta aciditatea merelor. Dacă ai o varietate de mere, unele mai dulci, altele mai acrișoare, bot de iepure, golden șamd, cred că e mai ușor. 

Fratele meu R a făcut această Oshawa odată și mi s-a părut erou. 

Tind însă să cred că e și mai bine dacă mănânci 10 zile doar chestii yang și crude și fierte, sau dacă poți doar chestii crude, salate yang, semințe yang, fructe yang. Mi se pare mai echilibrat, mai puțin extrem.

La a doua Oshawa, am și leșinat în timpul unui curs de yoga, câteva secunde, iar Dhyana mi-a zis că sunt purificări și că sunt devitalizat. Dacă dădeam cu capul de vreun colț și rămâneam acolo, cine era vinovat? Nu-mi amintesc să existe contraindicații referitoare la practica acestei diete. 

Atunci Dhyana mi-a mărturisit, s-a scăpat, că ea nu mai ține Oshawa,  că nu-i prea convin conștientizările avute. Tot atunci i-am mărturisit ce probleme fizice aveam în perioada aceea, iar ea mi-a recomandat bineînțeles, asane, Problema cu ficatul era nu pentru că nu lucrasem suficiente Udyane cum îmi recomandase ea, ci pentru că le lucrasem încrâncenat, cu efort, iar asta se resimte la nivelul ficatului. 

Ca o confirmare a faptului că forțam lucrurile și aveam și o tensiune foarte puternică în corp, în ficat, dar și în cap, tot în acea perioadă a început să-mi curgă și sânge din nas. Problema a durat vre-un an, până am luat ceva traista ciobanului sublingual, câteva săptămâni, la indicațiile lui Andrei Gămulea. 

Durerea de spate apărută în anul întâi de yoga nu a fost rezolvată cu adevărat, niciodată de atunci. Este ca un cuțit între omoplați, ușor către partea stângă a coloanei. Ani de zile de asane, purificări, meditații, masaje șamd, nu au rezolvat această problemă, care mi se pare un fel de blocaj energetic pe Anahata. Acum, la aproape 30 de ani de la apariția acestei dureri, apare mai rar, mai ales când sunt obosit. Nu știu ce s-a întâmplat, dar cert este că durerea mi-a apărut în anul I de curs. De ce și cum, este un mister. Deci iată că în cazul meu, yoga a adus și multă durere fizică, în ciuda propagandei misane. Ca să nu discut și  de Amaroli acum. 

După regimul acela, am fost direct la petrecerea de Crăciun la cineva acasă și am băgat în mine mâncare ca înecatul. Oricum, eram mai aproape de spiritul și esența sărbătoririi nașterii lui Iisus la acea întâlnire de grup, decât cu alte ocazii când băgam la maț doar mâncăruri grele și alcool. 

Țin minte că la acea petrecere am avut pentru prima dată senzația foarte cringe, că sunt într-o sectă, că sunt fals. Prima dată am avut această senzație când Dhyana a propus un joc cu bilețele, prin care noi trăgeam un ume și apoi trebuia să-l facem pe celălalt fericit. Țin mine că ne luam în brațe și ne priveam în ochi încercând să transmitem iubire. Doar că eu nu simțeam această iubire ... Și zâmbeam fals. Apoi îmi amintesc că o țineam cu toții pe Dhyana pe brațe și ne mișcam la unison, ca o trestie în vânt , iar lumea o privea cu adorație, aproape cu lacrimi în ochi și Dhyana era cu lacrimi în ochi, iar eu nu simțeam asta, dar nah, eram acolo, ce să fac, să plec? Și zâmbeam fals, tâmp ... M-am simțit nașpa, neautentic, fals, ipocrit. Realizam atunci că mai bine sunt adevărat și să rămân singur, decât fals, cu o imagine falsă în ochii celorlalți. 

Atunci cred că am luat decizia de a fi mereu cât mai autentic, chiar dacă sunt oaia neagră, Gigi Contra și am fost adeseori, de atunci. Tot atunci, citind jurnalul, știam că cel mai autentic, lipsit de inhibiții și măști, eram când eram pilit. Interesant ... 

De-a lungul timpului, într-adevăr, am observat că în cazul meu cel puțin, sunt mai dezinvolt, mai liber în exprimare, mai vesel, mai voios, dacă mă pilesc nițel. Nu-mi place alcoolul, de aceea mă pilesc rar, totuși.

În acea perioadă începea cu adevărat formarea personalității, identității mele ... simțeam că atunci începeam să încep să mă cunosc mai bine, ce doream, ce visam. Încă mă afectau părerile celorlalți, dar gradat începeam să mă detașez de zgomotul mental al acestor păreri și deveneam conștient de ce vreau eu și de părerea mea despre mine. Aveam totodată enorm de multe idei care mi se păreau a fi adevăruri absolute și care în timp au fost echilibrate și adeseori infirmate de experiență sau de alte idei opuse, la fel de adevărate. Dar ce am aflat cel mai des, e că multiplele idei preluate din cărți, dacă nu erau experimentate direct, mai devreme sau mai târziu, le uitam, treceau ca un fum. 

Citesc jurnalele și realizez că în ciuda unei relative tentative de obiectivare de sine, trăiam cumva pe pilot automat ... cum probabil și acum o fac în mare măsură, dar nu realizez asta. E nevoie probabil, de distanțare, de timp, pentru a observa anumite comportamente mecanice.

Totuși, încă de pe atunci văd că aveam unele idei pe care le am și acum: visul cu cabana pe malul unei ape, lângă o pădure, unde să stau să meditez, lângă iubirea vieți mele, având traiul asigurat. Îl citam pe Richard Bach atunci, care zicea că „nu ți se dă nicio dorință fără a ți se da puterea de a o face să devină realitate, însă s-ar putea să muncești pentru ea.” Ca și atunci, situația mea materială nu a fost niciodată strălucită, iar astfel de vise, au părut mereu, cam departe de puterea mea, iar ca să le împlinesc, era vorba de  muncă titanică. Mă întrebam atunci, ca și acum, cât de mult să muncești? Să muncești o viață și să riști să vezi cum se năruiește totul sau să nu ai nicio siguranță că munca ta, îți va aduce roadele așteptate. Mai bine te lipsești și te mulțumești cu ceea ce ai, deoarece Dumnezeu îți dă ceea ce e mai bun pentru tine ... sau după cum spun acum „ce e al tău e pus deoparte și dacă meriți va veni către tine, sub o formă sau alta.” Dacă eu am nevoie cu adevărat de asemenea lucruri, sunt convins că Dumnezeu mi le va oferi. 

Sigur, la 19 ani, ai alte speranțe ca așa ceva să se întâmple, dar iată că acum, după 30 de ani, nu mai sunt așa de sigur. Mă târăsc în continuare prin chirii, prins în chinga marilor orașe, incapabil să evadez ... momentan. Visul de mai sus, rămâne ca un paradis pierdut, inaccesibil. Dar „dacă nu-ți faci visul țel și gândul astru”, e bine ... cred. Și așa credeam și atunci, căci atunci am descoperit poezia „Dacă” a lui Rudyard Kipling.

Descopăr în jurnal că la un moment dat am avut o discuție cu Oaie, și am avut amândoi nu știu ce revelații, iar el a zis că e ceva ce nu va uita niciodată. .... Nu numai că am uitat, dar habar n-am despre ce era vorba ... lol ... ce copii eram. După discuția aia, Oaie și-a promis lui însuși să renunțe la carne, tutun și băutură, de la 1.01.1996. Bineînțeles că nu a fost cazul și de atunci mi s-a cam rupt de Oaie ... atunci a apărut ruptura dintre noi ... de atunci încoace, contactele dintre noi au scăzut și au scăzut ... iar acum abia dacă ne mai vorbim odată la 5 ani.

Tot pe la începutul anului întâi, cred, sau pe la jumătate, am primit prima inițiere de la Yoga, în mantra din Laya Yoga, mantra pe Ajna, Haum, prima mantră după cum o numeam. Văd în jurnal că ajunsesem să aud ceva, un sunet ca un tinitus, asta mai ales la început, că după aia a cam dispărut. 

De aia zic, că uneori există anumite momente de grație sau ceva și primești exemplificator, ceva, apoi gata, nu mai trăiești acel ceva. Deci nu știu dacă am auzit ceva atunci cu adevărat sau nu, că și acum dacă închid ochii, există un tinitus subtil, aproape permanent, fără să fac nicio meditație, un sunet datorat posibil câmpurilor electromagnetice sau al presiunii intra-craniene, datorată anxietății, stresului, al nevoii de a decide un lucrul sau altul, sub tensiune.

Îmi amintesc de modul ritualic cu parfum de mister, transfigurare și importanță de sine în care am primit această mantră, așa cum a fost și cu celelalte zeci primite de-a lungul timpului. O instructoare de yoga, investită de G, să ne dea nouă mantre ... cu trei degete lipite, ținute pe frunte, de parcă ar fi transmis ceva neapărat. Și probabil și celelalte sute de instructori, făceau la fel. Nu conta nivelul lor spiritual, nu conta că erau poate, varză cu cârnați ca nivel spiritual, dacă erau cu câțiva ani de yoga în plus față de tine, era un „trăitor experimentat” care putea să te inițieze în mantre. Frecții spirituale ... Părere mea este că doar un maestru trăitor, care știe clar ce poate transmite și ce transmite, poate oferi inițieri de acest gen, nu orice terchea berchea de instructor cu câțiva ani de practică. 

 Dhyana am impresia că era anul 4 sau 5 atunci. Eu am ajuns la anul 6 mai târziu și pot spune cu certitudine, că nu eram mai trăitor decât în anul 1 și nici mai spiritual sau ceva. Aveam mai multe cunoștințe și practică, dar cam atât.  

S-a dorit doar să se prindă în plasa asta cu inițierile, mantrele, șamd, cât mai mulți gușteri care să contribuie la creșterea mișcării. 

Recitind jurnalul, realizez că m-a ajutat mult să-mi stucturez ideile, logica, să-mi bag anumite idei în cap mai profund decât atunci când nu scriam. Meditam mult la acea vreme asupra iubirii, a lipsei acestei, asupra suferinței și mă întrebam cine suferă dacă totul e Dumnezeu? Dumnezeu suferă odată cu mine, prin mine sau suferă altceva care este separat de Dumnezeu? Cum ar fi posibil așa ceva, dacă Dumnezeu este totul?

Scriam enorm de mult ... Volumul 6, este un caiet studențesc enorm, cu coperți cartonate. Cred că are 200 de pagini și l-am dat gata în 4 luni. Cert este că atunci am și avut, poate, unele din cele mai intense trăiri din viața asta. 

Trecând acum prin amintirile din jurnal remarc lucruri care atunci m-au marcat profund de care acum nu-mi mai amintesc absolut nimic. De exemplu, atunci eram îndrăgostit de Caniș și de Claudia și uitasem complet că Oaie încercase o relație și cu Claudia. 

Interesant cum s-a repetat tiparul asta cu Oaie care a fost îndrăgostit și de AS ca și mine, apoi de altă fată care mi-a plăcut mie, iar în gimnaziu îmi mai plăcuse o fată CG și tot el a încercat să fie și cu ea. Mai târziu în acest articol voi povesti de iubirea platonică a vieții mele O, iar mai târziu UK, care ambele au fost în relație cu prietenul meu cel mai bun din ashram, după ce îi povestisem de aceste iubiri. Parcă să-mi facă în ciudă, am trăit fazele astea. Faze de fraierache, prostit de prietenii cei mai buni ...

Citind acum anumite lucruri, realizez că e posibil ca să fi fost plăcut de Claudia atunci, dar dacă eu eram prea timid, fraier, închis, nu am avut curaj să-i spun ce simt, să încerc ceva cu ea. Teama de refuz, de a-mi tăia brusc fantasmele în cazul eșecului, m-au împiedicat  să fiu mai curajos. Cert este că atunci am încercat prima dată să-mi depășesc timiditatea și am sunat-o să ne întâlnim să discutăm despre yoga, însă nu am realizat că de fapt ea mă dorea pe mine, iar alături de mine să facă yoga, deoarece simțea că nu are voință, că era balanță și era influențată de anturaj. 

Cred că ar fi fost minunat dacă aș fi acceptat să fac yoga împreună cu ea, deoarece și eu aveam carențe de voință, iar în 2 poți face mai multe și înveți învățându-i e alți, însă eu am fost prost de corect și principial, spunându-i că și ea trebuie să-și găsească aspirația și să nu depindă de nimeni ca să evolueze. Mare dobitoc am fost ... de fapt asta îmi doream atunci, o fată cu care să lucrez împreună, să facem sex tantric șamd ... M-a orbit „înțelepciunea” și am renunțat efectiv la visele mele cu ea, deoarece nu era la standardele mele de aspirație. Văleu ... :( 

Dar totodată, nici ea nu mai părea interesată de mine sau de vreo cale spirituală, la vreo lună după ultimele mele încercări de a o aduce pe cale. Am ținut la ea mult, dar eram și destul de detașat. După ce i-am zis adio în jurnal, efectiv s-a șters în proporție de 99% tot ce era legat de amintirea ei. Abia acum mi-am amintit de ea, recitind jurnalul și am înțeles cât de mult o îndrăgisem. Foarte interesant.

Un alt regret în viața asta ... pe ăsta îl uitasem. De parcă nu erau suficiente celelalte ... 

Avusesem impresia că între AS și O nu mai existaseră prea multe alte îndrăgostiri, dar se pare că eram mereu îndrăgostit. Tot între aceste două mari iubiri platonice, au mai fost și Diana, Caniș, Claudia,  Livia și altele de care nici nu-mi mai amintesc cum arată și cine erau, gen Raluca și altele ... Nici măcar ca prin vis nu-mi mai amintesc de unele din ele. Și fuseseră chestii care atunci mă marcaseră profund, despre care ziceam atunci, că-mi vor rămâne veșnic în amintire ... lol ... au trecut toate ca un fum. 

Și ce mult m-am agățat de-a lungul timpului de tot felul de astfel de momente efemere, cărora la momentul respectiv le-am dat enorm de multă importanță și care acum, nu mai înseamnă nimic. Jurnalele mele sunt pline de astfel de momente. Iar asta îmi amintește de una din zicalele lui Buddha care vorbea de semințele pe care le purtăm cu noi de la o viață la alta, semințe care creează noi universuri de experiență. 

„După o zi trăită, ne marchează 2-3 chestii, după o săptămână, ne rămân în amintire 2-3 chestii, după o lună, 2-3 chestii, după un an două 3 chestii, după o viață, două - trei chestii, iar alea le luăm cu noi ai departe în altă viață.” De ceea e bine să te detașezi de tot și toate și să fi conștient de efemeritatea în eternitate a totului.

Eram într-un dialog permanent cu Dumnezeu și mă raportam mereu la Dumnezeu, care „bineînțeles”, îmi urmărea cu atenție fiecare mișcare, decizie și mă ghida printre toate bălăriile adolescentine din capul meu. Evident ... chestii care în realitate nu au avut sau nu au absolut nicio importanță. 

Și probabil că așa sunt și acum majoritatea problemelor, kkturilor prin care trec acum ... nu înseamnă nimic sau mai nimic, la scară macro.

Un alt lucru de care uitasem a fost un prim moment când mi-am manifestat curajul ca individ, persoană și i-am făcut față lui R, fratele meu când i-am spus în față ce simt și i-am criticat comportamentul, pentru ca apoi, un pic mai târziu, după ce au ieșit scântei, tot eu m-am dus la el și i-am dat mâna spre împăcare, ne-am îmbrățișat și am plâns de bucurie amândoi. Am sperat atunci că am ars karma cu el .. LOL .. ce naiv eram. 

Aveam multe multe texte în cap și prea puțin discernământ de viață și experiență. 

Tot pe atunci începusem să-mi fac filme despre cum ar trebui să fie relația discipol - maestru, iar cărțile lui Osho, mi-au influențat mult deciziile. Îl transfiguram mult pe G, deși nu aveam încă încredere în el. Nu-l simțeam ca pe un maestru ... și aveam dreptate, dar nu știam sigur încă, asta.

Prima întâlnire directă cu G a fost într-un vis, în care eram foarte iubit și apreciat de el și cumva încercam să merg în ritmul lui spiritual. Întâlnirea cu personajul Caine, din Kung Fu în același vis și cu G, m-a făcut să cred că într-adevăr G e maestru adevărat și că undeva la nivel de inimă ne știm de mult. 

Osho ne spunea că pentru a evolua cu adevărat, trebuie să te abandonezi unui maestru cu totul, care este reprezentantul lui Dumnezeu pe Pământ, iar a urma voința maestrului întru-totul, înseamnă a urma voința lui Dumnezeu, iar asta înseamnă să renunți la minte și ego și doar așa se întâmplă miracole, că singur nu prea ai cum să te eliberezi. De parcă OSHO a avut vreun maestru ... sau G ... sau alții ... Majoritatea acestor guru, nu au avut maeștrii, dar promovează supunerea oarbă în fața lor ca să evoluezi spiritual. Măi să fie ... ce convenabil pentru ei.

Poate așa o fi, dar riscul să nimerești un șarlatan care să exploateze oamenii, pe fondul unor astfel de idei, este mare, iar eu așa am pățit. Voi explica mai în detaliu la următorii ani de practică. 

În anul ăla am aflat că oamenii mergeau la G, le spuneau problemele, iar acesta dădea tot felul de soluții. Țin mine un cuplu, prieteni de la yoga din Câmpina G și A, primiseră un tapas de abstinență de o lună, iar ea, A, risca să se întoarcă în anul 1, deoarece îl încălcase ... și eram cu toții „îngrijorați” :))) O să vorbesc pe larg despre sistemul de bilețele și întâlniri cu G în miez de noapte, unde te supuneai cu totul, voinței „Maestrului” sau lui „Scumpi” după cum îi ziceau fetele lui din harem. Mai multe despre asta, în capitolele următoare.

Șansa să întâlnești un maestru veritabil, așa cum au întâlnit Paramahansa Yogananda și linia lui de maeștrii, Sri Yuktesvar și Lahiri Mahasaya, este absolut infimă, dar speranța moare ultima și de asta profită mulți escroci. Escrocii știu că tradițiile recomandă găsirea unui guru veritabil, iar aici intervin ei pe fir, făcând pe eliberații ... Până te trezești tu, ei îți ard karma de prostie, căci asta fac de fapt, au rolul lor în univers. Îți ard karma de prostie, după cum îmi place să spun adeseori, te bușesc de toți pereții până te trezești și înțelegi că ai fost fraierit, un papagal naiv. Ca în bancul cu oltenii și ardelenii:

„Olteanul scoate niște fițe de pește, mănâncă puțina carne de pește și pune grijuliu oasele pe un ziar.

Ardeleanul îl vede și-l întrabâ:

- Mă oltene, da ce faci cu oasele cele?

- Oo!.. Oasele astea sunt foarte bune, deosebit de sănătoase, conțin fosfor și asta ne face pe noi oltenii așa deștepți!

Stă ardeleanul, se gândește, și în final îi propune olteanului să faca schimb de mâncare. Acum olteanul se înfrupta din chită și slană, iar ardeleanul cu o figură scârbită încearcă să ronțăie oasele de pește.

- Mă oltene bag sama că m-ai păcălit cu oasele astea de pește.

- Pai vezi, nici n-ai gustat bine și te-ai deșteptat!”

În categoria CULTE/SECTE de pe blogul Ieșirea din Matrix, veți găsi multe documentare care analizează în detaliu modalitățile psihologice, pârghiile mentale prin care acționează liderii acestor grupări pentru a înșela omenii, pentru a le vinde iluzii, pentru a-i escroca. În capitolele următoare voi detalia și eu modul pervers prin care MISA a manipulat și încă manipulează mințile oamenilor și-i ține captivi în ideologii cel puțin contestabile și/sau îndoielnice, dacă nu chiar aberante sau demonice la propriu, uneori.

Tot pe atunci începusem să am primele discuții cu mama din cauza obiceiurilor ei nocive și a stilului de viață defectuos. Din păcate am avut dreptate, iar 8 ani mai târziu, la 58, s-a stins după îndelungate suferințe fizice. Sigur și partea psihică este extrem de importantă, dar dacă nici nu vrei să reflectezi mai adânc la problemele tale existențiale și te complaci în starea în care te găsești, atunci, asta e ... Cărți existau în casă, căi de schimbare a stilului de trai existau. Măcar de ar fi încercat să devină vegetariană, ca și copiii ei și să renunțe la fumat și tot era un progres. Iubirea care mi-a purtat-o a înnobilat-o, dar nu a salvat-o și fizic. Putea să trăiască și acum, bine mersi. Ar fi avut 78 de ani.

Aproape fiecare postare din jurnal o începeam cu mulțumiri față de Dumnezeu pentru ce mi-a oferit. Aveam o stare de recunoștință sinceră, dar unidirecțională așa, deoarece nu simțeam că mi se răspunde în vre-un fel. 

La mulți, mulți ani după acest dialog surd, unidirecțional, am încetat să mă mai adresez lui Dumnezeu pentru orice și îmi îndrept gândurile către Dumnezeu, doar în momente grele. Cumva nu vreau să depind în fiecare acțiunea a mea, de un supervizor suprem și încerc să mă dezvolt cu propriile mele abilități divine înnăscute, oferite de scânteia divină, pe care Dumnezeu ni le-a  lăsat să co-creăm realități, așa cum face el. Doar când simt că nu mai pot, că am rătăcit direcția, mă simt complet pierdut în spațiu, apelez la sinele meu mai înalt, Dumnezeu, să mă ghideze din nou. 

Oricum nu știu dacă există vreo diferență clară între a face totul consacrat, „divin integrat” sau nu. Oricum am suferit enorm în toți acești ani, sub ochii acestui Dumnezeu de nepătruns și invizibil. Deci am renunțat la frica de a nu consacra, de a nu avea recunoștință în fiecare clipă, în fiecare secundă, de a nu trăi permanent cu conștientizarea prezenței divine în viața mea.

Pe atunci (în 95) învățasem tehnica yoghină, via Bhagavad Gita, a „Consacrării”, prin care tu dăruiai printr-un gând, divinului, acțiunile tale și roadele acțiunilor tale, urmărind ca prin această atitudine să fi un canal al manifestării voinței divine. Aceasta era Karma Yoga în viziunea lui G.  Voi explica la capitolul ashram, cât de periculoasă este această viziune și câte abuzuri se pot întâmpla sub umbrela filozofiei Karma Yoga, pe care eu am denumit-o mai târziu, „Carnea De Tun Yoga”.

Ca să ai o siguranță că Dumnezeu s-a conectat prin tine sau acționează prin tine, în momentul când făceai consacrarea, trebuia să simți un fior de energie care cobora prin creștet și îți activa energetic inima subtilă, Anahata. Dacă nu primeai acest răspuns, acțiunea nu era divin integrată ... lol ... După mulți ani de practică și mii de consacrări, am început să realizez că această tehnică propovăduiește idei limitatoare despre Dumnezeu. Știam că dacă eu nu doream ceva, nu primeam „răspunsul”. Cumva puteam manipula acest răspuns. Dacă aveam frică sau lene sau nu aveam chef să fac ceva, nu primeam „răspunsul”. Am realizat că divinul sunt eu. Iar ideile că Dumnezeu e undeva sus și ne trimite energie le-am găsit ca fiind extrem de limitatoare:

1. Dumnezeu este peste tot, tot timpul, în full power, nu vine de sus, de la stânga sau de la dreapta, iar energia nu apare brusc undeva doar pentru că o chemi tu sau o lași tu conștient să curgă. Ce putem face noi este să conștientizăm că Dumnezeu e în noi, cu noi, tot timpul, în plină forță și măreție și că doar mintea și ideile noastre limitatoare, împiedică manifestarea lui plenară prin noi. Dacă noi suntem vulturi, dar credem că suntem găini, credințele noastre ne transformă în găini. 

2. Grația divină curge non-stop, aici și acum, din fiecare atom, cuantă, string al universului, care este conectat permanent cu sursa, căci sursa, Dumnezeu, pătrunde tot și cuprinde tot. Nu trebuie să faci tu ceva anume să chemi sau să invoci, să cerșești sau să te rogi la o entitate din exterior să-ți de această grație. Când canalul se curăță, soarele strălucește automat prin țeavă. Soarele e acolo, dar noi nu-l putem vedea de norii minții. 

Uneori am primit răspunsul și am realizat că nu e vorba de nicio acțiune divin integrată, ci o frecție divin integrată ... am luat-o de multe ori în barbă, divin integrat fiind. Nicio diferență față de acțiunile neintegrate divin. 

Iar după ce am învățat Svara Yoga și se puteau calcula tattva-ele (momentele energetice de pământ, apă, foc, aer, eter) de multe ori consacrarea era în conflict cu tattva-ele. Deși tattva era bună pentru a face o acțiune integrată cosmic și divin, adeseori nu primeai răspuns, sau invers, primeai răspuns, când tattva nu era potrivită pentru un anumit gen de acțiuni, ceea ce era deconcertant.

Există și o frică, o lăcomie spirituală chiar, o dorință de a controla fiecare clipă, de a te asigura că vai, ești divin integrat, că fiecare acțiune te mai purifică un pic, că te mai apropie un pic de Dumnezeu, un efort conștient de a permite divinul să te penetreze. O fugă după eliberare, o fugă după iluminare, izvorâtă de fapt din durerea și suferința experimentării acestei realități. Cumva crezi că eliberarea, este eliberarea de suferință, evadarea din realitate aspră, seacă, dură. Și mulți se grăbesc să evadeze, să scape odată de supliciu. 

Cu timpul am aflat că nu-i chiar așa. Suferința este o constantă a experienței în corpul fizic, în identificarea cu structurile efemere ale egoului. Suferința este inerentă, însă poți alege ce atitudine să ai în fața ei. 

Fuga de suferință este specifică nivelului 2 de vibrație, Swadisthana. Căutarea plăcerii și evitarea durerii, a suferinței, este un nivel animalic. Cei care urcă în vibrație, nu mai țin cont de dureri, nevoi personale, plăceri ... pentru cei de pe Manipura, de ex. onoarea e mai presus de orice durere. Fac totul pentru demnitate, onoare, putere și trec peste orice durere, uneori cu seninătate. Durerea e un maestru care-i întărește. Nu fug de suferință, nu fug de durere. Nu caută plăceri. Scopul lor transcende aceste aspecte. 

Cei de pe Anahata, dau totul pentru ceilalți, se sacrifică, complet, sacrifică și onoare și putere și tot, din iubire pentru ceilalți. Trec peste plăcerile și durerile individuale, care sunt absolut nesemnificative față de  motivațiile unor astfel de ființe, care trăiesc foarte puțin pentru ei și în mare parte pentru ceilalți. 

Așa că gradat am renunțat la gen de atitudine și nu mai mi-e frică și nu mă mai grăbesc nicăieri. Știu că Dumnezeu oricum acționează prin noi, că vrem sau nu, suntem conștienți sau nu, iar nevoia asta de a controla fiecare clipă cumva, un efort nenecesar izvorât din frică. În ce măsură avem liber arbitru, e discutabil. Poate voi reveni la acest subiect, în capitolele următoare.

La fel și tehnica „Binecuvântării” (învățată prin anul 3) prin care tu te lași învăluit de „grația divină” care pătrunde prin creștet și se revarsă prin mâna pe care o ții ridicată, către ființele pe care tu le binecuvântezi. LOL

Asta este doar un fel de auto-hipnoză, auto-sugestie, un placebo spiritual prin care tu ai impresia că transmiți ceva undeva ... lol ... uitând că ești în oceanul de lumină strălucitoare, non-stop, aici și acum. Tu crezi că aprinzând o lumânare în lumina soarelui, realizezi ceva deosebit. Nu mai bine îți amintești ce zic eu aici și lași credințele astea limitative deoparte? Zic și eu ...

Apoi, a te privi pe tine ca fiind undeva separat de această energie divină, pierdut undeva în cosmos și că tu trebuie să invoci să vină de undeva acest flux cosmic, care cumva nu vine decât dacă-l chemi, că e sfios și-ți respectă liberul arbitru, perpetuează niște idei spirituale de grădiniță, care fac mai mult rău decât bine, părerea mea. 

Se perpetuează și ideea unui Dumnezeu distant, aflat undeva în exterior, care acționează doar dacă-l chemi. Păi ori e Dumnezeu totul sau nu? Ori e în fiecare cuantă, în tot și toate și cuprinde tot, ori nu. De ce ar fi mai puțin într-un loc și mai mult în altul? 

E ca și cum ai spune că un ocean e mai mult într-un loc decât în altul. Nu, oceanul e la fel de mult în fiecare picătură a lui, aici și acum. Picătura nu trebuie să facă binecuvântări să vină mai mult ocean către ea. LOL 

Astfel de idei am început să le demontez gradat, după ani de rătăcire. 

La 19 ani însă nu ai un discernământ prea bine format și ești ușor influențabil. Îmi și amintesc că mă simțeam influențat de toți yoghinii mai mari în an decât mine, iar ceea ce spuneau ei, era cumva considerat ca fiind mai adevărat decât ceea ce simțeam și credeam eu. Deși adeseori mi se ridicau tot felul de steaguri roșii, și-mi dădeau cu virgulă unele din raționamentele lor, cumva încercam să le iau de bune, deoarece eu nu le știam pe toate și poate ei aveau dreptate. 

Iar dacă întâlneai un VIP MISA, gen Eugenie Pârț, familia KKamelia Maro Închis, Claudel Magnolie, Dihai Sexan, Micușor Latrina, Indra aka Syriat aka Radu Cinamar, ca să nu vorbesc de Gibi, încă, șamd deja erai ca într-o vrajă, căci ei te striveau cu erudiția și experiența lor, învârteau textele ca la balamuc, că erai făcut de „portofel”, prin fel de fel de șmenuri spirituale foarte convingătoare, care îți luau mințile. 

Cine erai tu să-i contrazici pe acești „titani”, profesori universitari, medici, ingineri de „renume” mondial, șamd, care erau aceste modele de înaltă ținută morală și spiritualitate, de erudiție, de practică și forță? Mai vorbim noi mai încolo de umbrele acestor papagali cu ifose spirituale, care au dus enorm de mulți omeni în mare rătăcire. 

  De asta profită mulți, de tinerii în suferință, fără discernământ, iar tu nu-ți poți imagina că oamenii pot fi așa de perverși, de ascunși, de manipulatori, de lacomi, de narcisiști. 

Tot în acea perioadă (anul I) doream să-mi dedic toată viața lui Dumnezeu prin practica yoga și intuiam că facultatea pentru care mă pregăteam nu-mi va folosi la nimic și că era doar o chestie superficială, din ego. Îi ceream atunci ajutorul lui Dumnezeu să mă lumineze , să mă ajute, să-mi spună, dacă mi-e mai bine să fac sau nu facultatea. Mi-a răspuns din părți Dumnezeu. 

Căutam un ghid care să mă îndrume, un sprijin. Ce mi-ar fi folosit atunci un tată deschis la cap, care să mă sprijine, indiferent de ce aleg să fac. Asta trebuia să facă Dumnezeu, căci tată nu mai aveam. Din păcate nu mi-am ascultat intuiția și m-am chinuit îngrozitor 4 ani absolut degeaba și asta nu mi-a folosit nici până acum, cu ceva în viață, dar despre facultate voi vorbi mai mult în cadrul anului 2 de yoga. 

Revenind la Dhyana. La un moment dat ni s-au pus niște întrebări la curs, la care cumva ni se testa nivelul de sinceritate cu noi înșine de fapt, iar răspunsurile mele au fost extrem de sincere, conforme cu problemele mele cele mai presante de atunci și care aveau legătură cu iubirea. De ce nu mai pot iubi? Dacă am iubit vreodată cu adevărat? și chestii de genul ăsta. Am fost dat drept model de candoare și sinceritate și toți m-au privit cu alți ochi. LOL ... Dacă nu mă lăuda Dhyana, nu mă vedeau. Mi s-a confirmat atunci cât de superficiali sunt oamenii. Până și R, fratele meu, care cică mă cunoștea cel mai bine, m-a privit cu alți ochi. Din acel moment, Dhyana a fost mai atentă la mine, cu mine și mă trata mai cu respect. Aș putea zice poate, citind cele scrise atunci, că poate cumva, îmi sugera să fie inițiatoarea mea tantrică, că mă plăcuse, dar nu am percutat absolut deloc. Nu mi-a plăcut niciodată de ea ca femeie. Avea o față de fetiță tocilară, un pic arogantă. 

Ca să-mi confirme că ea mă consideră un model aparte, la meditația de Mahashivaratri, care se ține de lună nouă, prin Februarie sau Martie, am fost pus în centru, ca model al energiei lui Shiva, iar ceilalți au meditat în cerc, în jurul meu. M-a făcut un fel de vedetă locală, dar personal nu am pus botul nici atunci la astfel de perieri de ego spiritual. N-am simțit ceva deosebit la acea meditație, din ce mi-am notat.

Un alt aspect care vine odată cu practica yoga, poate în mod natural și nu ca un aspect cultist, este nevoia de a te izola de oameni. Simți că oamenii te distrag în exterior, iar tu vrei să interiorizezi experiențele. Nu mai simți să te hăhăi la fel de mult și să te distragi în activități superficiale, care simți că te agită mental nenecesar. Așa că gradat, încă din primul an de yoga am început să mă rupt gradat de prieteniile avute atunci, iar totul a culminat cu mersul meu la București și cu statul în ashram, când practic, am rupt aproape total, legăturile cu vechii prieteni sau am redus la maxim interacțiunea cu ei. Nu mi-a impus nimeni sau vreo idee preluată din cărți, ci așa am simțit în mod natural, să fac.

Acum, am ajuns la unul dintre cele mai frumoase momente din anul 1 de curs: tabăra de la Herculane.

Însă ca să ajungi acolo, trebuia să trimiți mai întâi niște poze în slip, să le vadă Maestrul și testul HIV negativ + taxa de participare. Mai târziu se cereau poze nud și am fost complet debusolat de această cerință.

La vremea respectivă nu înțelegeam ce nevoie avea de poza mea în slip  din față și din lateral și de testul HIV că doar nu făceam sex cu nimeni și chiar de făceam, nu era treaba lui dacă mă îmbolnăveam sau nu. 

Mai târziu am aflat de fapt, că testul era inspirat de la comunitatea lui Osho, unde se practica sexul liber și acolo se cerea testul HIV. Explicația oficială era, că G „vedea” subtil din poze dacă erai un om cu probleme și dacă puteai crea greutăți sau nu, mișcării. Ce bălării de explicații, dar am pus botul atunci, deși mi se părea o ciudățenie totală. 

Și mai târziu am aflat că de fapt pe G îl interesau doar pozele cu fete, dar nu putea să ceară de fapt, normal, doar fetelor să trimită acele poze. Așa își făcea el baza de date cu femeile care-i plăceau și pe care mai apoi le chema la o „inițiere tantrică” cu maestrul, într-o sesiune privată, la apartamentul lui inițial din zona Sălaj (în București), apoi la viluță pe la mare, sau pe la hotelul Roman în Herculane, apoi la haremul de pe strada Oteșani. Totodată, din ce am auzit, din surse neconfirmate, posibil rău voitoare, efectiv demoniace, daaa ... la adresa lui Scumpiii, el trecea un fir de ață roșie, prin dreptul vaginului fetelor din poze și le agăța de penis. Unele voci spun că aceasta era o formă de magie neagră sexuală. Dar pe subiectul ăsta voi discuta mult mai mult, în capitolele următoare. 

Și bineînțeles, evident, testul HIV era tot pentru liniștea mărețului Bivol, care monta fetele pe bandă rulantă prin aceste tabere. 

Bun, trecând peste toate aceste aspecte, prima tabără de la Herculane a fost un amalgam de trăiri extreme, totul pe fondul unei stări de îndrăgostire dusă la paroxism. Eram efectiv îmbătat de hormoni, drogat până aproape de delir, cu hormonii iubirii, datorați în mod excesiv, fără îndoială și continenței prost realizate, a nesublimării. Dar din păcate, totul platonic , ceea ce era o agonie dusă până aproape de nebunie ... AGONIE ȘI EXTAZ. 

1.05.1996 a fost ziua în care G a făcut pe platoul de la Herculane, prima spirală de inducție a stării de eliberare prin miracol divin, înlesnită de deschiderea și dinamizarea lui Brahmarandra (locul unde se termină în zona creștetului, canalul subtil, Shushumna Nadi), iar locul acestuia este în zona de intersecție a oaselor craniene, acolo unde bebelușii au craniul mai puțin osificat la naștere (ceea ce este de înțeles, deoarece craniul trebuie să se poată comprima la naștere). 

Încă de la începutul inducției am simțit cum ascensionau energiile în Sahasrara și o senzație de aspirare în sus, o senzație de presiune în cap, ca și cum aș fi avut o ventuză de chiuvetă pe cap care creea ca o senzație de vid, de absorbție în sus. 

Tot peisajul, miile de oameni ce stăteau în tăcere, munții aceia fabuloși, muzica aceea a lui Procofiev - Romeo și Julieta, oferea o senzație de măreție dumnezeiască și da, și atunci am avut o stare de extaz. Mi-am imaginat multe despre acele momente și chiar transfiguram totul, oferind o importanță cosmică acelui moment. Asta mă ajuta și să-l transfigurez pe G atunci, să văd în el ceea ce speram că este. Atunci mi s-a trezit o stare de devoțiune și recunoștință infinită față de el. 

După spirală, corpul îmi era foarte energizat și sublimat, aveam o energie răcoritoare pe coloană, pănă la nivelul gâtului. capul și gâtul mi le simțeam grele, ca și cum aș fi stat pe cap. Atunci am perceput și niște mirosuri ca de la biserică, posibil smirnă și tămâie și nu știam dacă sunt senzații subtitle sau aprinsese cineva în centru (ceea ce e cel mai probabil). 

Bineînțeles, ca de obicei, de la a doua spirală încolo, poate și pentru că aveam așteptări, nu am mai simțit niciodată ce am simțit la prima, decât poate, parțial. Și am participat la zeci de spirale de-a lungul anilor. 

Îmi imaginam că suntem cu toții niște eroi spirituali conduși de Dumnezeu direct, Există și multă imaginație și Placebo spiritual. Un aspect remarcat atunci totuși, a fost că pentru o perioadă de timp, mi-a dispărut durerea din spate, care mă chinuia tare. Între cele două spirale am avut o stare de efervescență pe zona superioară a corpului, de la Anahata în sus.  De asemenea pentru mult timp, cel puțin un an de la aceste prime spirale, puteam percepe cu ușurință starea aceea de absorbție prin Brahmarandra care mă invada cu o stare de liniște mentală, pace și bucurie. Totuși, ce evocam eu singur, nu s-a mai ridicat niciodată la nivelul acelei prime spirale. 

Ce a fost ce nu a fost, cert este că nu m-am eliberat prin miracol divin și nici nu simt că mi-am ars karma pe nenumărate vieți, așa cum se spunea că se întâmplă după o astfel de spirală. 

Mult marketing și multă lăcomie spirituală m-au împins să particip la nenumărate astfel de spirale, în anii ce au urmat. Deja pe la ultimele simțeam că mă plictisex grav și nu mai simțeam mai nimic. Mă dureau toate alea și mă simțeam secat energetic, nu energizat. Nu cred că s-a eliberat vre-unul prin miracol divin, dar tind să cred că mult loosh a fost extras prin Brahmarandrele noastre, către cine știe ce entitate. O altă formă de parazitare energetică ... părerea mea. Ni s-a dat inițial o stare care să ne ofere încredere în proces, pentru ca mai târziu să fim secați de vlagă. 

Unele voci spun că de fapt sensul spiralei, yang, transcendent, invers acelor de ceasornic, îndreptau energia către G care era în mijlocul spiralei și practic, îl încărcam pe el și că în realitate ar fi fost mai bine să facem spirale yin, care ar fi emanat energia iubirii noastre în univers. Este discutabil acest aspect, dar cert este că ar fi fost fain să încercăm și așa.

Acum am înțeles că spiralele nu s-ar mai numi așa ci, simplu, de vindecare. Nu știu sigur, dar așa am auzit.

Pe principiul ăsta merg mulți prin diverse locuri, unde-ți oferă fel și fel de mostre gratuite, ca apoi să-ți se stârnească interesul și să începi să bagi mult timp, bani, energie în direcția indicată de acele mostre: vezi diversele cursuri de dezvoltare personală, spirituale, produse diverse, unde ți se oferă posibil, și unele mostre de mare calitate, pentru ca mai târziu, calitatea să scadă, să te facă să devi client permanent. 

Da, recunosc, la început, unele chestii au funcționat, ca apoi să nu mai funcționeze. Poate și faptul că eu eram atunci, super mega îndrăgostit, pe frecvența inimii, totul a avut cu totul alt impact, față de mai târziu când inima mi-a înghețat din nou.

Credeam cumva că la yoga nu voi ajunge să văd și femei frumoase, deoarece de subiecte așa profunde sunt atrase doar tocilarele sau femeile care n-aveau altă șansă în viață, hippyoatele lălâi, femeile bărbat rebele, nemachiate, care doresc să fie iubite doar pentru sufletul lor șamd. 

Deci nu mai aveam nicio așteptare pe partea asta, undeva în forul meu lăuntric credeam că o să ajung ascet sau ceva. 

Când am intrat în sala de conferințe de la Herculane și am văzut-o pe O, am crezut că nu e adevărat, că nu văd bine. Efectiv m-am simțit trăznit în moalele capului, săgetat în inimă cu un foc incandescent. Deci, nu știu cum să descriu ... arăta ca o zână din povești, un înger picat pe Pământ. Blondă, ochi albaștrii, dantură perfectă, mâini delicate și mici, sprâncene arcuite, față angelică, finuță, rafinată ... deci o vedeam efectiv ca pe o zeiță, frumusețea și feminitatea întruchipată. Sigur, imaginație, transfigurare spontană, vedeam în ea femeia visurilor mele, perfecțiunea perfecțiunilor. Din păcate nu era singură și o ținea un băiat în brațe. Băiat (RB) cu care peste ani am devenit prieteni buni și am descoperit că aveam conexiuni de neconceput atunci. 

Deci încă de la început, fără să urmăresc acest lucru, m-am așezat fără să vreau, la 2 pași de O. În plus, conferința era despre iubire, cuplu ... deci la fix. Tot în ziua aceea, Mady mi-a făcut cunoștință cu Mihaela M, o altă fată deosebit de frumoasă, cu care am și fost coleg de curs la București. Dacă nu era O, cred că mă puteam îndrăgosti și de MM, dar cumva era eclipsată de O. Oricum, eram înconjurat de Mady, MM și la un moment dat și O era în stânga mea. MM se juca cu părul meu, iar eu aveam orgasme pe Anahata ... și eram fericit, chair dacă nu eram împreună ea. Simțeam că se revărsa iubirea din mine ca un fluviu, eram extatic efectiv. Nu doream ca această iubire să fie declanșată de prezența ei, să nu depind de ea ... însă ea a fost un declanșator. 

Avea totuși ceva trist în privire, o privire pierdută și un zâmbet melancolic, și mă gândeam atunci că suferința a făcut-o și pe ea să vină la yoga. Mai târziu am aflat că suferea din cauza băiatului cu care era, dar atunci nu știam. O căutam din priviri tot timpul și aparent întâmplător, bineînțeles, ea se așeza în apropierea mea. La un moment dat m-a observat și ea și i-a zâmbit complice unei prietene de lângă ea. Dacă aveam vână de bărbat atunci, atunci era momentul cel mai potrivit s-o abordez. Dar n-am fost în stare atunci, ci mai târziu. Am pierdut momentul. 

Am simțit atunci că o iubesc cu toată ființa mea, ceva ce nici cu AS nu mai simțisem. Gingășia ei, feminitatea ei, era ca o floare. Pentru mine, acela a fost cel mai puternic moment de iubire transfiguratoare din toată viața mea și mi-a rămas înfipt în creier, ca un model de trăire absolută, maximum pe care l-am simțit vreodată în viața asta. Meditam cu ochii închiși cu imaginea ei în minte și trăiam extazul. 

Din păcate, nu am mai simțit niciodată ceva la fel de intens ca atunci, decât poate, destul de intens, dar nu la fel, cu UK și AS.  Iar asta cred că e o problemă, deoarece vrei nu vrei, ai tendința să compari, iar dacă nu simți ca atunci, e firesc să crezi că nu este iubire adevărată. Cum să nu compar? Mi-e imposibil. Vorba aceea: „fericiți cei ce nu au fost fericiți niciodată, că nu știu ce pierd.” Odată ce am gustat extazul, fericirea absolută, așa trecătoare, efemeră cum a fost, indiferent că eram drogat cu hormoni sau nu, nu mai pot să cred că e ceva veritabil, când simt mult mult mai puțin. Sorry Y ... sorry Camelia. Din păcate ce am simțit față de O, mi-a afectat viața amoroasă de atunci și până în prezent. Da, sunt blocat mental de atunci, deoarece acele momente rămân de referință pentru existența mea.

Transfigurare sau nu, imaginație sau nu, viața ne-a adus mai târziu împreună în nenumărate circumstanțe, în ciuda faptului că eu eram din Câmpina, iar ea din Iași. Am descoperit enorm de multe afinități și cred că ceea ce a simțit sufletul meu atunci, a fost posibilitatea ca ea să fi fost un suflet pereche pentru mine. Personal tind să cred că avem mai multe suflete pereche, nu doar unul. 

Ce am simțit pentru ea atunci m-a încărcat la nivelul inimii atât de puternic, de parcă luasem o doză de cocaină sau ceva. Nu am putut să dorm vreo 36 de ore și am fost activ non-stop. Cred că zilele alea au rămas unele din cele mai frumoase din viața mea, ca trăire interioară.

În acele zile tot dădeam peste ea, cumva ne sincronizam. Chiar dacă eu întârziam la o conferință, întârzia și ea. Sincronicități pe care le-am observat de multe ori de atunci încolo, în ceea ce o privește. Era ceva paranormal. Sigur îmi doream nespus s-o văd, dar nu o urmăream sau ceva, ci pur și simplu dorința mea de a o vedea o atrăgea cred, ca un magnet, în realitatea mea. Pentru mine erau niște semne că ceva se petrecea, era ca o atracție magnetică.

Scriam în jurnal că aparent întâmplător, Buddi, fără să-i zic eu ceva , mi-a spus printre altele, fix pe tema iubirii, că este nevoie să fim bărbați, să ne luăm de fete, că rămân nepolarizate și devin niște refulate și niște frustrate. Mi-a întors cuțitul în rană adânc ce  zis el atunci și am zis că o să fac tot ce pot să o cunosc pe ea, să aflu cine e. Mă bloca ideea că avea prieten totuși. Și așa nu eram eu un mare macho-man sau ceva și eram destul de inhibat, fără experiență, nu fusesem cu nicio fată înainte, iar băiatul cu care era, mă împiedica să o abordez, ca idee. Îmi făceam planuri să-i zic că pentru mine a fost cea mai frumoasă ființă întâlnită până acum în viață, doream să știu în ce an este, de unde este, cum o cheamă și visam măcar să o pot ține de mâini și să o privesc în ochi. 

Nu s-au mai sincronizat apele când mi-am dorit să fac asta. La a 2-a spirală era la 20-30 de m de mine și la un moment dat s-a făcut un tunel printre oameni, cât să ne putem observa reciproc, câteva secunde. A fost intens ... cel puțin pentru mine.

La ultima conferință tot aproape de mine s-a așezat. Deci magnetismul a funcționat din nou. O priveam insistent și la un moment dat s-a simțit cred, jenată sau deranjată de privirea mea și s-a retras, în spate. Semnalele oferite de ea, erau : nu te apropia! Stai departe.  Mă durea să văd asta, dar nu înțelegeam de ce am această atracție absolut magnetică. De ce a apărut în viața mea, dacă nu era posibil să fim împreună? Cred sincer că a fost o chestie karmică, iar astfel de relații karmice sunt cu multă suferință și năbădăi duse la paroxism. Atitudinea ei mă inhiba. 

Un an mai târziu am putut să fac diferența între o fată deschisă, receptivă și una rece, defensivă ... Cu R, prima mea iubită, totul a curs, fără jocuri de orgolii, fără strategii, cum să fac ce să fac ... mi-a plăcut, am simțit că mă place și-mi dădea toate semnele, ne-am lipit imediat. Așa a fost și cu următoarele iubite ... fără jocuri, fără scheme, totul curgea natural. Cu O în schimb, nu frate ... nici cu UK, mai târziu ... dar cu ea a fost o altă poveste mai complicată, pe care o voi povesti poate, la final de capitol Yoga.

După cum zicea OSHO: mulțumește-i că te-a respins, că te-a scutit de o viață de suferință! Poate așa o fi și cred că așa e, după ce am văzut ce i-a purtat pielea în anii ce au urmat, când a devenit o curviștină misană, iubita lui Scumpi și a altor papagali cu bani de prin mișcare, fetiță de companie prin Japonia și dansatoare la bară. Am fost mult timp în același grup de prieteni, colegi de curs , de ashram, și la Eneagramă și la Shivaism, viața ne-a apropiat și m-a dezamăgit și rănit de multe ori fără să știe sau să vrea. M-a ajutat să mă detașez de ea cu fiecare an ce trecea.

Însă în ciuda a ceea ce ea a manifestat în viața reală, eu i-am văzut mereu potențialul divin, o transfiguram ca pe o zeiță și tind să cred că așa se pot ajuta oamenii care se iubesc. Ei își văd potențialul cel mai înalt și apoi se sprijină prin iubirea ce și-o poartă, să atingă acel potențial. Eu asta simțeam că pot să fiu pentru ea. Poate dacă eram cu ea, nu mai mergea către zona de umbră unde a ajuns să meargă și poate că nici eu, nu aș fi mers prin noaptea sufletului ce a urmat, timp de ani de zile, după acele momente și în care sunt, poate și acum. Toate experiențele mele de după au fost eclipsate de ce am simțit atunci. 

Chiar dacă știu că a devenit o târfuliță misană pentru o bună bucată de timp, nu o pot scoate din sufletul meu și să uit ce am simțit în prezența ei, declanșat de prezența ei, în 96. Preferam să sufăr  împreună cu ea, să fiu în relație cu ea, decât să nu. Măcar știam că am încercat ceva. E mai bine să greșești decât să nu faci nimic.

Experiența mea legată de ea de-a lungul anilor, a fost una complexă, ciudată, ambiguă, plină de suferință și deziluzii, dar în ciuda a tot ce am pătimit, dincolo de tot și toate, a rămas în sufletul meu ca zeița de atunci. Poate fi pură imaginație fără nicio legătură cu realitatea manifestată de ea, dar ce am văzut eu în ea în 96, nu pot uita niciodată.

Dar să revenim în 96 ... Timp de o lună jumate după Herculane, m-am perpelit cu gândurile la O, sperând s-o întâlnesc la următoarea spirală, care era programată în Iunie. Cu trecerea timpului, bineînțeles că starea mea de iubire se diminua, dar a rezistat totuși, iar când am văzut-o din nou la spirala din Iunie, aproape că behăiam de fericire. Atunci m-am dus la ea tremurând interior ca varga, am întrebat-o de unde era, ce an era, cum o cheamă și dacă i-ar face plăcere să corespondăm. 

Întâmplător bineînțeles, eram în același an I de yoga, era din Iași, oraș unde am și trăit mai târziu vreo 7 ani și de unde am avut următoarea iubită (Y) din 1998 până în 2002 și apoi și următoarea iubită (Camelia) din 2002, care mi-a devenit și soție, soție care ce să vezi, era în perioada aceea, din mai 1996, în vizorul prietenului lui O (RB) și de aceea era O melancolică și supărată pe RB, la Herculane. Încurcate sunt căile Domnului. Ce șanse erau? Ce mică e lumea sufletelor pereche ...

Mai târziu, prin 2009, O a devenit soția prietenului meu cel mai bun din Ashram, L. Acest L care a devenit un fel de Lucifer al vieții mele, din prieten, un arogant plin de bășini, din frate de suferință, un individ super narcisist, care numai prieten nu mi-a fost la nevoie, ba mai mult, a făcut sex cu toate femeile iubite de mine la yoga, demonstrativ, să-mi arate ce prost sunt eu și ce bun e el. Și bineînțeles, le-a făcut pe femeile alea să sufere până la behăială. Asta e ... karma iz ă bici.

Dar să revin la O în 1996. A rămas să ne vedem la concursul de Yoga de anul I, care se ținea am impresia, undeva prin zona Nicolae Grigorescu din București, la liceul Dante Aligheri, parcă. ...

Timp de o lună m-am perpelit enorm trecând iarăși prin agonie și extaz, văzând și revăzând în capul meu posibilele scenarii ale re-întâlnirii cu O. Pentru mine, pentru sufletul meu era ceva de o mare importanță, însă totodată mă simțeam vlăguit de atâtea gânduri. Simțeam o stare fluctuantă în privința ei. Cred că o percepeam și pe ea, inconștient, că nu se gândea la mine, că nu eram în mintea ei totuși am sperat până în ultima clipă. 

În ziua reîntâlnirii nu eram deloc încrezător. Încă din prima clipă cum am văzut-o în sală, am realizat că nu mă căuta din priviri. O bucată de timp am ezitat să merg către ea și poate mai bine făceam, dar îmi promisesem că nu mai ratez astfel ocazii din cauza temerilor mele. Am mers către ea, am inițat câteva discuții banale, dar ea era evident neinteresată, blazată, plictisită cumva. Mi-a prezentat colegii ei de curs cu care m-am împrietenit instant, apoi ea s-a retras în ea, punându-și căștile, spunând că vrea să se interiorizeze. Rănit m-am retras la locul meu și apoi am văzut că RB, iubitul ei de atunci, a stat cu ea tot timpul, foarte drăgăstos. Mi s-a părut rece și defensivă și mai târziu am aflat că nu era în toane bune cu RB.  

Concursul de yoga s-a terminat pe la ora 1 noaptea, iar eu am rămas cu grupul de Iași și am mers câteva ore, prin noapte, alături de ei, spre gară. Toată magia și farmecul meu pentru O a dispărut în seara aceea să zic așa, devenind pentru moment o femeie oarecare. Mă și miram atunci ce văzusem eu la ea de mă orbise așa de tare. 

Despre concurs ce să spun? Ne-au pus să facem câteva asane, pe care le superviza G, un test teoretic din cursurile de anul I, mai era un test de percepție în care G transmitea stări, iar noi trebuia să le simțim și mai era un test de inteligență ce presupunea întrebări la multe problemuțe drăguțe, multe de tip capcană. Concursul mi s-a părut unul serios, însă tind să cred în acest moment, că Gargarian doar punea ochii pe diverse gagici pe care să le cheme la inițiere tantrică în proba de măciuci viteză. Poate la începuturi nu era așa, dar după 98, 99 încolo, cred că da. 

Continența sexuală prost aplicată poate duce la forme de mediumitate și prădătorism sexual, la foame continuă de sex și asta cred că s-a întâmplat multor adepți yoga de la MISA, inclusiv mărețului „eliberat” G. Dar despre asta voi povesti mai mult în articolele viitoare.

Concursul marchează finalul diverșilor ani de yoga. 

Dar nu închei aici deoarece mai sunt câteva lucruri de povestit.

Am ales ca după liceu să iau o pauză de la școală și să mă focalizez pe yoga ... Eram obosit de școală și n-aveam chef să mă bag imediat la facultate. 

În clasa a 12-a nu știam ce să fac așa că m-am gândit eu că poate, inspirat de unul dintre prietenii mei, Ghi Bătrânu, care îl adusese și pe fratele meu la yoga, meseria de tehnician dentar ar fi destul de bănoasă, așa că m-am apucat de pregătire la Anatomie ... Am făcut vreo 3-4 luni și apoi m-am lăsat, deoarece intrarea la școala de tehnicieni, presupunea să știu chimia, iar asta sincer, nu o suportam. Dar mi-au prins bine cele 4 luni de studiu intensiv al anatomiei, căci așa am învățat mai bine despre corpul fizic uman. Până la urmă am decis că mai bine dau la ASE, la Economia Mediului, cea mai slab cotată facultate din cadrul ASE-ului, deoarece îmi plăcea geografia, iar la mate, vrând nevrând, a trebuit să învăț în liceu. Alegerea mea cred că a fost una relativ ok, deoarece am ales fără să conștientizez la început, specializarea cea mai umanistă din ASE, cea care se ocupa de mediu, protecția mediului fiind ceva de suflet și conștiință, în realitate. Voi vorbi mai mult despre facultate, în articolele dedicate anilor următori.

Pregătirea pentru bac m-a dus un pic în burnout așa că am simțit s-o las mai moale cu școala, pe care o simțeam tare tare departe de interesele mele metafizice. 

Apropos de Ghi Bătrânu' ... când eram eu prin anul 1 el deja începuse să vadă și să înțeleagă că ce se petrecea la MISA e spălare pe creier, hipnoză în masă și că G ne manipula la greu, însă la acea vreme, eram la început de drum și credeam că Ghi Bătrânul o luase razna. Din păcate, am descoperit și eu mai târziu, după ceva ani petrecuți în sânul mișcării, cam care-i șpilul.

Dorința mea de a practica vârtos asanele și restul tehnicilor predate în anul 1, era sabotată permanent de gândul că trebuie să și învăț ceva pentru facultate. Așa că trăgeam de mine cu mari oscilații, chinuit de gândurile că trebuie să mă apuc de învățat. Eram torturat de aceste gânduri care mă secau efectiv de vlagă. Simțeam că facultatea este lipsită de sens pentru mine, dar aveam de ales între a face armata și a merge la facultate. Așa că destul de în silă, abia prin ultimele 2 luni înainte de examenele din septembrie 96, am început să studiez mai serios. Îmi ziceam la acea dată că dacă eu voi intra la acest examen o să consider că e un miracol divin și nu mă voi mai îndoi niciodată de existența divinității. Ce s-a întâmplat a fost într-adevăr un miracol, dar în anii ce au urmat această certitudine a fost foarte foarte mult pusă la încercare. O să explic în capitolele următoare.

La geografie am învățat bine grilele care se dăduseră în anii anteriori, grile care mă treceau binișor prin toată materia, iar la mate am ales să mă focalizez doar pe ceea ce-mi plăcea și studiasem mai mult în liceu: matrici, integrale, logaritmi ... Nu mai țin minte exact acum ce alte capitole din matematica de liceu am studiat, dar cert este că nu reprezentau nici o treime din materie. 

În cursurile de anul I de yoga ni s-a predat am impresia, Legea Realizării Perfecte, un fel de Lege a Atracției, din filmul Secretul așa că în ultima lună sau poate că în ultimile două luni, nu mai știu exact, realizam zi de zi, câteva minute, diverse mentalizări, auto-sugestii de îmbărbătare și încurajare folosind fondul muzical al lui Didier Marouani, Space Opera - Part 8 care îmi oferea o stare de erou spiritual sau ceva. La MISA circula caseta cu această piesă pentru activarea lui Anahata. 

Sincer, pentru mine atunci, miracolul legii atracției era singura mea speranță ca să reușesc la facultate. Încercam să-mi depășesc angoasele vizualizându-mă deja intrat și urmăream să mă bucur ca și cum intrasem deja. Rareori am reușit atunci să-mi depășesc fricile și mi se părea că sunt fals. Urmăream totuși să-mi blochez gândurile de frică, de neîncredere și cel puțin în acele momente să nu mă mai gândesc negativ. Uneori reușeam, alteori nu ... Eram copleșit de anxietate. 

Ce am reușit să fac cu genul acesta de abordare, voi discuta în capitolul următor, dedicat anului 2 de yoga. 

La spirala din Iunie 1996, de lângă fosta platformă IMGB am fost să ne întânim cu instructoarea Dhyana D, care locuia atunci la ashramul IMGB și atunci am observat pentru prima dată, câteva femei rase pe cap, ceea ce mi s-a părut un pic șocant. Aveau fețe de pușcărie, dar nah, la vremea respectivă erau multe aspecte nonconformiste în cadrul MISA, așa că le-am acceptat așa cum erau. Mai târziu am aflat că era una din formele de pedeapsă (și abuz psihologic aș zice) pe care Gregarian le aplica femeilor care greșeau ceva în cadrul activităților din ashram. Sub umbrela arderii egoului, se pot produce nenumărate abuzuri și depersonalizări. Unele persoane pot ajunge la depresii adânci și suicid după astfel de experiențe traumatizante. Acolo ”maestrul” le trata ca pe sclave, le punea la îngrășat să fie mai VITAlizate (dacă observați mai toate yoghinele sunt vopsite brunete si cam plinuțe… pe placul maestrului), le vorbea urât, iar daca nu reușeau sa-si faca amanti bogați, făceau foamea. Apoi faptul ca taxele se măreau considerabil, o simpla întarziere te costa dublu sau primeai amenzi în cadrul ashramulu, nu mai făceai față cu banii pentru taxe.

Eu personal l-am auzit pe Gregarian făcându-le pe diverse pe femei în toate felurile: vacă încălțată, era una din expresiile lui preferate. Le trata ca pe niște animale, le umilea în multe moduri. Le făcea preș ... dar nah, Scumpiii știe mai bine, că vorba aia, era Dumnezeu pe Pământ pentru ele.

Am impresia că ashramul de la IMGB a fost primul ashram MISA. 

„Un ashram, ortografiat și așram, (în sanscrită आश्रम , āśrama) este o sihăstrie spirituală sau o mănăstire în religiile indiene. Un ashram este un loc în care cineva se străduiește să atingă un scop într-un mod disciplinat. Un astfel de scop ar putea fi ascetic, spiritual, yoghin sau orice altul. 

În concepția clasică un ashram trebuie să se afle în mod tradițional, dar nu neapărat în perioada contemporană, departe de așezările umane, în păduri sau regiuni muntoase, în mijlocul unui mediu natural revigorant adecvat meditației și instruirii spirituale. Locuitorii unui ashram efectuează în mod regulat exerciții fizice și spirituale, ca, de exemplu, diferite forme de yoga, dar și alte penitențe și sacrificii ritualice, precum Yajna⁠(d).” SURSA

Însă la MISA tradițiile spirituale orientale sunt interpretate după bunul plac, așa că ashramurile MISA erau în general la periferiile orașelor sau în mijlocul cartierelor de țigani cum sunt Ferentari și Rahova, în locurile mai accesibile ca preț. În București, cel puțin în 96, am impresia că era doar cel de la IMGB și posibil cel de pe Peleaga 5 din Ferentari. Iar aceste locuri numai de sihăstrie spirituală nu erau și nici retrase, izolate sau în natură, dar voi vorbi mai mult despre asta, de la Anul 3 când și eu am fost în mai multe astfel de lăcașuri. 

Până în 95, au existat ceva atacuri prin presă, împotriva lui GB, prin ziarul România Mare, pe la Academia Cațavencu, Baricada, Libertatea și Jurnalul Național, însă presa scrisă nu avea impactul televiziunilor. Însă aceste atacuri nejustificate după părerea mea, care majoritatea foloseau sintagmele „orgii sexuale în grup” sectă, băutorii de urină, urinofilii, și guru al sexului, dar și folosirea de droguri, au fost suficiente să-l irite maxim pe GB care a publicat o broșură despre Francmasonerie. Prin 96, am impresia, imediat după ce Grigore a publicat broșura cu dezvăluirile despre francmasonerie, a început prigonirea în forță a lui G și a misanilor și la TV. 

Despre yoghinii care făceau exerciţii yoga în sala complexului studenţesc „Leul” unde a descins Poliţia, Libertatea nota în subtitlu: „Ei veniseră din toată ţara să se împărtăşească dintr‑un pahar de urină” (numărul din 19 iunie 1996). Ideea că G ne impunea să bem urină era aberantă și multe dinte ideile abordate atunci erau pur și simplu hate gratuit, propagandă ieftină, limbaj violent, hărțuială.

Prin 95 am impresia a explodat primul apartament al lui Grieg din Ferentari și tot atunci a existat o primă descindere a jandarmilor sau a polițiștilor la sala de yoga Leu. La început acuzațiile erau evident ridicole fără nicio legătură cu vreo realitate, iar noi știam cu toții asta. Mai puțin acuzele legate de boli venerice, despre care am aflat un pic mai târziu, că erau cât se poate de reale, dar la acea vreme nu știam și nici nu auzisem de ele.

Una peste alta, îi sunt recunoscător lui GB că a deschis ochii românilor în privința ocultei masonice, a Illuminati și a Protocoalelor Înțelepților Sionului .... Atunci am deschis și eu ochii în privința acestor subiecte, iar de atunci am intrat într-o „gaură de iepure” infinită de informații, care mi-au arătat că într-adevăr, există o hidră ocultă planetară, care ne seacă de milenii și oricine o scoate la lumină, e atacat, stigmatizat ... 

Așadar, consider că MISA, cel puțin în primii ani, a fost pe bune, o victimă a francmasoneriei, a mafiei ashkenaziste satanist - sioniste, care dorește să conducă lumea, care atacă toate grupările care încearcă să trezească oamenii la alte realități decât cele impuse de curentul oficial. 

Abia mai târziu, după 97 - 98 încolo aș putea spune că atacurile aveau și motive pe bune. De ce zic asta?

 Atunci când toată lumea îți vede doar umbra, te face infractor, hoț, curvă, șamd, chiar dacă tu nu ești așa, acel potențial aflat în umbra ta, are tendința să iasă la suprafață, este stimulat. Efectul invers al transfigurării ... de-transfigurare aș zice. Una te înalță, cealaltă te coboară.

 Așa am pățit și eu în copilărie și am explicat asta, la capitolul despre FURAT. E un test, iar ce nu te doboară, te face mai puternic. Părerea mea este că MISA a fost îngenuncheată subtil, după atacurile TV din 96, chiar dacă la suprafață, lucrurile au continuat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, iar cireașa de pe colivă a venit pe bună dreptate, în 2004.

Apoi, dacă e să ne luăm după sintagma atât de vehiculată și în mediile yoghine misane „nimic nu este întâmplător”, atunci poate așa trebuiau să fie lucrurile. Poate că undeva la nivel subtil era nevoie de o echilibrare, deoarece existau niște excese, iar o mare parte din lucruri erau meritate. Toate aceste atacuri erau menite a fi și niște teste ale nivelului grupului. 

Aș mai zice, că totuși, fără foc nu iese fum, iar în timp, lucrurile au devenit incendiare la propriu și la figurat. Multe dintre acuzații au avut mai târziu un fundament real, dar despre asta voi vorbi la momentul potrivit, posibil la ultimul articol.

În cartea MISA - Radiografia unei represiuni, Gabriel Andreescu subliniază pe larg detaliile începuturilor MISA și a prigoanei lui GB. 

Articolul are deja lungimi de broșurică. Aș vrea să mai notez o ultimă chestie remarcabilă din timpul anului I de curs, o chestie foarte puternică, o meditație maraton de Laya Yoga cu prima mantră, ținută non-stop timp de 3 zile, în care tot grupul de yoga venea să mediteze, cu programare, cât mai mult timp cu putință. Ideea era ca în fiecare moment al celor 3 zile, să existe cel puțin un om care să mediteze în acea cameră.

Atunci am meditat pentru prima dată, 2-3-4 ore încontinuu și chiar am avut impresia că aud sunetul subtil fără efort. Doar te așezai și se auzea. Sau așa aveam impresia ...

 Ok, să zicem că se auzea ... și? Bun, te concentrai mai ușor, mintea era mai puțin agitată, dar totuși, cât trebuia să meditezi ca să obții ceva rezultate mai notabile cu ființa ta, care să aibă aplicabilitate și în viața de zi cu zi? La ce-mi folosea să aud sunetul, dacă eram la fel de prins în Matrix, la fel de identificat cu stările efemere ale egoului, la fel de afundat în iluzie. Nu mi-a adus niciun beneficiu în viața de zi cu zi, auzirea acelui sunet.

Personal nu am simțit în anii următori de practică, vreo diferență de sunet între prima mantră și celelalte zeci de mantre folosite în practica yoga de la MISA. De fapt, revărsarea a tone de tipuri de meditații și mantre, am simțit că ne îndepărta mai degrabă, de o practică serioasă. Cred că era necesară o focalizare pe mai puține practici, metode, teorii, tone de teorii, tone de asane, tone de meditații, mantre, yantre, curenți subtili, și multe multe multe alte practici despre care voi vorbi la următoarele articole. Am simțit că trec ca gâsca prin apă și nu am timp să aprofundez cu adevărat. Fuga după grămada de informații, texte, inițieri, te menținea mai degrabă la suprafața conștiinței, dar despre asta, mai mult, în articolele următoare.

La final, fără legătură cu Yoga, în această perioadă s-a întâmplat și faza cu SAFI, țeapa dată de Sorin Ovidiu Vântu și trebuie să-i mulțumesc lui Dan Diaconescu și ziarului Oglinda, care ne-a avertizat la fix că fondul va pica și că e bine să ne scoatem banii. A fost grație divină ... Pierdeam aproape toți banii pe care-i mai aveam rezervă atunci. Am scăpat la limită. 

Articol terminat în 15 Dec. 2023

IATĂ AICI UN MINI REZUMAT AL POVEȘTII ȘCOLII DE YOGA MISA ȘI A LUI GIBI

un filmuleț destul de obiectiv, dar și destul de superficial

Doar cei care au participat adânc în mișcare, au fost acolo, au practicat, pot înțelege complexiatatea subiectului, cu bune și cu rele.

VA URMA ȘI ... YOGA - Anul II și apoi restul până la anul 6 și dincolo de el

Despre primul an petrecut în București, în gazdă la bunicul, apoi cei 3 ani de ashram, întâlnirile cu G, primele îndoieli, dezamăgiri, efecte amaroli, meditatiile de revelion, problemele cu continența sexuală, renunțarea la curs, fetițele din Japonia, spectacolele MISA, prieteniile de atunci, hip hopul spiritual, ce facultate am făcut eu și cum am făcut-o, îndrăgostirile, despre asocierea cu Nica Leon si PLD-ul de atunci, conferințe, taberele de la mare și Herculane, tabăra de Parapsihologie de la Herculane, cursurile de Shivaism și Eneagramă,  întalnirea cu R, prima mea iubită la concursul de yoga din anul 2 și multe altele. Prima întâlnire personală cu G. Marinică ascetul care a facut post in pestera pustnicului de langa Ialomicioara, pestera Hades, Buddi si masina luisi multe multe ale detalii picante din viata de ashramist.