ADOLESCENȚA - LICEUL cimitir al sufletului meu (1991 - 1995) - 15 - 19 ani

Nu am mai scris de mult despre povestea vieții mele deoarece nu am mai avut nici timpul și nici energia.

În anii ce au trecut, am înțeles că aproape pe nimeni nu interesează cu adevărat povestea altuia, decât dacă, poate are vre-un interes personal în asta sau e vorba de vreo celebritate ceva.

Oricum, chiar și soția mă judecă adeseori ca și cum nu m-ar cunoaște deloc indiferent cum îi descriu povestea mea, chiar și acum la 20 de ani de căsnicie.

Este vârsta la care se pare că m-am blocat emoțional sau așa-mi spune soția, marea „expertă” în psihologie. De aceea este important cred, să scriu ... Poate cineva se va simți mai inspirat să citească dincolo de cuvinte, printre rânduri, care ar putea fi problemele mele, dacă există cu adevărat, vre-una nerezolvată din această perioadă.

E pur și simplu dorința mea de a scrie despre călătoria mea ciudată prin această experiență. Nu este nici cea mai dramatică, nici cea mai extraordinară, dar până va exista tehnologia sau capacitatea ca oamenii să pătrundă în Akasha să vadă orice informație despre oricine, voi continua să scriu din perspectiva mea subiectivă, pătată de emoții și bineînțeles, amintiri poate parțial uitate sau deformate. Și chiar de ar putea vedea evenimentele din exterior, modul cum am trăit eu în interiorul meu toate astea, nu se poate vedea.

Doar Dumnezeu te cunoaște obiectiv. Îți mai poți completa cunoașterea de sine poate și prin intermediul oglinzilor mai mult sau mai puțin deformate din jurul tău.

Liceul și dragostea sunt aspectele care mi-au marcat cel mai mult viața în acea perioadă așa că voi vorbi de acestea în primul rând și secundar de alte aspecte (dacă voi avea timp în viața asta).

Deși articolul va fi publicat în 1990, am început să-l scriu azi 13.12.2022.

Cum necum, am terminat școala generală cu note destul de mari într-una dintre cele mai bune clase din oraș la acea vreme. Eram în competiție cu Gen 2.

Am ales să merg la Liceul Nicolae Grigorescu, cel mai prestigios dintre cele 5 licee din oraș, deoarece aveam și eu un orgoliu că sunt mai bun decât alții și mă ducea capul la mate, dar mai puțin la fizică. Am dat la mate-fizică examenul de admitere și am ajuns la clasa C împreună cu ceilalți colegi din clasa mea din generală care au dat la mate-fizică și cu alți copii de la Gen 2.

De ce am ales mate-fizică greu de spus. Acum dacă stau să mă gândesc mai bine poate o materie mai umanistă mi-era mai bună sau sportivă, deși prin structura mea cred că sunt mai înclinat către real (sau rațional, logică). Acum, privind ce direcție a luat viața mea și impulsurile mele, cred că mi-ar fi prins mai bine o combinație între sport - geografie - artă - instrument muzical - cor - actorie - istorie (inclusiv arheologie) - psihologie - filozofie - antropologie - ecologie și mai puțin mate, fizică, chimie. Nu exista un astfel de profil și nici nu va exista în sistemul clasic.

Sunt cred prin natura mea mai divergent, multi-disciplinar și mă pot adapta în mai multe direcții sau în niciuna.

Cred că modelul școlii democratice în care copilul își poate alege ce să studieze este cel mai potrivit, dar la acea vreme nu existau astfel de opțiuni. Nu exista ideea ca un copil să nu meargă în direcția spălării pe creier și îndoctrinării din școlile clasice.

Am mers pe modelul fratelui meu și am ajuns pe mâna lui Pătrățel, diriginte și profesor de mate, un profesor care l-a îndrăgit mult pe fratele meu, iar pe mine m-a urât și batjocorit compensatoriu. Un om care cred că a contribuit decisiv la tăierea aripilor mele și la prăbușirea stimei mele de sine, un om care simt că mi-a îngropat o parte din suflet, un om care m-a torturat timp de 4 ani că am avut coșmaruri cu liceul și la 20 de ani după.

În generală oscilam la matematică, fără să mă străduiesc mai deloc, cu note între 7 și 10, iar în clasa a 7-a sau a 8-a chiar am avut tupeul să merg la Olimpiadă la mate și am ajuns la competiția pe județ (după ce am luat note mari la competiția pe școală și pe oraș, surprinzând pe toată lumea), unde am realizat că nu prea știu nimic cu adevărat. Însă pentru mine era o confirmare că la nivel de oraș sunt printre cei mai buni la mate.

Greșit ... când am ajuns în liceu, am văzut ce înseamnă să fi bun la mate. Existau genii matematice în clasă care păreau extratereștrii pentru mine gen RD, FB, BA ... erau la nivelul profesorului sau chiar mai buni. Aveau mereu soluții și înțelegeau lucrurile într-un mod care mie-mi scăpa mereu. Mă simțeam efectiv inferior și că nu prea mi-e locul pe acolo de multe ori.

Cred că și lucrau și studiau foarte mult, dar și aveau capacitatea de raționare, corelare și memorare mult mai mare decât noi ceilalți. Într-un sistem de învățământ în care accentul se pune foarte mult pe memorare, cine avea o memorie mai buna, clar avea avantaje.

În liceu oricum am realizat că era un alt nivel și că nu aveam cum să mai fac față doar frunzărind materia cum făcusem în generală. Sau poate că făceam față, dacă profesorul era onest și nu avea interese ascunse să ne umilească gratuit.

Îmi amintesc prima verificare din liceu la mate, în clasa a 9-a sau una din primele verificări când am luat un 2 că nu-mi venea să cred ce mi se întâmpla. Nu luasem niciodată vre-un 2 cred. În primul trimestru cred că abia am trecut cu 5 sau 6 media, greu greu. A fost oribil pentru mine atunci. Era prima dată când simțeam că pot ajunge la corijențe. Nu-mi amintesc să fi fost vreodată corijent (decât poate la istorie prin clasa a 11-a și atunci au fost șouri mari cu profa aia (explic mai târziu).

În tot liceul am avut doar medii între 5 și 7 sau cel mult 8 la mate, dar dacă era să compari nivelul meu de mate cu nivelul oricărui alt liceu, acolo eram de 8-10. Timp de 4 ani m-am chinuit să învăț, trăgeam de mine ca niciodată în viața mea, făceam tone de teme și tot nu reușeam să mă ridic mai mult de 7. Era demoralizant. Au fost 4 ani infernali în care mă simțeam torturat de imaginea lui Pătrățel și în vacanțe și tot timpul. Și aveam și 6 sau 7 ore de mate pe săptămână cu el la școală. Fiecare oră un supliciu. A fost un iad oribil. Abia din trimestrul 2 în clasa a 12-a a mai slăbit frâiele și ne-a lăsat mai liberi.

Și am văzut că în aceiași situație cu mine eram toți cei care nu făceam pregătire cu Pătrățel.

La acea vreme nu puteam să concep că cineva putea fi așa de nenorocit și într-un atât de grav conflict de interese să ne dea note mici doar pentru că nu mergeam la pregătire cu el. Abia după liceu mi-a picat fisa. Am văzut că imediat ce începeau să facă pregătire cu el, colegii mei de nivelul meu, deja începeau să ia note mai bune. La pregătire făceau fix subiectele care se dădeau la extemporale și la teze și în genere subiecte mai dificile sau mai cu schepsis decât ceea ce se preda în clasă, subiecte grele sau cu șmecherii. Era de porc faza.

Pătrățel i-a sugerat mamei mele voalat că aveam nevoie de pregătire cu el, așa cum a făcut cu fratele meu, dar eu m-am ambiționat să nu și în clasa a 11-a am mers la pregătire la mate la alt profesor bun din oraș (nu mai știu cum îl chema). După ce am văzut că nici măcar dacă făceam pregătirea la mate nu aveam note mai bune, m-am lăsat. Una ne preda Pătrățel și alta celălalt prof. Pătrățel avea subiectele lui șmecherite, făcute pentru cei care făceau pregătire cu el sau pentru geniile de la noi din clasă.

Pătrățel mi-a zis de mai multe ori că n-am nicio șansă la BAC, iar după ce am luat totuși aproape 7 la mate la BAC (șase și ceva) a recunoscut că am fost cea mai dificilă persoană cu care a lucrat vreodată, că nu a reușit să mă dea pe brazdă. M-a chinuit tot liceul degeba (că nu am făcut pregătire cu el de fapt).

Pătrățel avea la acea vreme 32 de ani cred și savura să ne umilească continuu, mai ales pe noi ăștia care nu mergeam la pregătire la el. Era o teroare când deschidea catalogul ăla și se uita la noi cu ochii ăia albaștrii de broscan și se bucura parcă de fiecare clipă când vedea că nu știm. Ne sugea de loosh. Se hrănea cu suferința noastră ca un demonaș.

Avea niște stereotipuri verbale de bătaie de joc. Unele mi-au rămas gen, „lucru în ZADAR SRL”, sau una cu „nu contează, Jean boxează și Janeta croșetează”, dar nu-mi mai amintesc în ce contexte erau folosite.

Odată, prin clasa a 10-a cred, țin minte că m-a făcut să plâng. Cred că mi-a dat un 2, dar pentru el nu era suficient, trebuia să te umilească maxim maxim.

Mulți dintre colegii mei s-au mutat la uman sau la biologie-chimie încă din clasa a 9-a sau a 10-a din cauza zbirului.

Eram copii ... nu aveam discernământul format. Pentru noi profesorii erau ca niște zei ai cunoașterii. Viața noastră depindea de ei, de mofturile lor, de părerile lor subiective, de stările lor de moment, de interpretările lor absolut relative. Ți-era frică să zici ceva să nu te lase repetent, corijent sau ceva, să nu-ți poarte pică și să te chinuie.

Personal tind să cred acum că Pătran era un frustrat sexual, un papagal pe care-l cămilea nevasta pe acasă și apoi venea și-și vărsa ura și frustrările pe noi. Se punea la mintea noastră și se simțea superior. N-am avut un protector care să vină să-l pună un pic la respect, un bărbat care să-i trimită un pic de vibrație masculină ... să se pună cu unul de vârsta lui sau mai mare. 

Un rahat de om care a distrus destine. Nu sunt singurul terminat psihic de el. Am mai vorbit și cu alți colegi terorizați de el de-a lungul timpului. Nu am fost singurul mușteriu. Am fost cred, singurul care am rezistat fără să fac pregătire cu el și fără să rămân corijent. 

El și-a dorit să mă lase corijent, repetent ceva, doar să scape de mine, să decid să plec din clasa lui (așa cum au făcut mulți), dar nu am plecat. Nu am plecat că acolo era iubirea vieții mele de la acea dată, dar despre asta voi vorbi în articolul următor dedicat iubirii.

Pătrățel avea 2 copii, ambiții mari și era doar un amărât de profesoraș la Grig (după cum numeam noi liceul). Mai târziu a intrat în MLM-ul Amway și ajuns mare sculă pe basculă acolo, diamant în MLM șamd. I-a folosit experiența de profesor și influența pe care o avea. A făcut mulți bani din ce am auzit, a renunțat la profesorat o perioadă și mai târziu am înțeles că s-a întors (posibil să mă înșel).

Afacerile din MLM nu-l hrăneau la fel de bine subtil pe cât îl hrănea suferința copiilor.

Numele de Grig avea să mă urmărească și mai târziu când l-am întâlnit pe celălalt Grig (Bivolaru) care a continuat în alte moduri și mai subtile și perverse umilirea mea ca om, bărbat, individ. Dar despre povestea yoga, voi povesti altădată (dacă va mai fi timp, în această viață).

Am avut și alți profesori idioți în liceu ... nici nu mai știu cum îi cheamă. Niciunul nu preda cu suflet, niciun nu te făcea să te îndrăgostești de materie, toți predau la programă, la ștanță fără să transmită niciun fel de pasiune. Am avut ghinion aș putea zice, deoarece am auzit și altfel de povești, de la cunoștințele, rudele și prietenii din jur și am înțeles cum puteau fi profesorii, cum îți puteau da un impuls și aripi chiar într-o direcție, dacă știau să explice, să transmită informația ... dar ei doar repetau mecanic poezii și apoi te verificau dacă ai memorat și atât.

Singurul prof pe care mi-l amintesc cu drag din liceu, era cel de fizică. Mega super relaxat. Făcea fizică cu cei care doreau să învețe fizică. P....u parcă-l chema. Ceilalți puteau să și chiulească. Erau orele de relaș, de relaxare. La lucrări și la teze ne lăsa să copiem. Nu-și bătea capul decât cu cei care aveau nevoie de fizică la facultate. Cu el am avut și activități pe afară. Nu mai știu de ce și cum, dar odată am mers cu clasa în parc pe Bulevard să predea. Un tip de gașcă.

Profa de istorie, N...ă parcă o chema fusese gardian la pușcăria de femei și acum ne preda nouă istorie. Avea un păr blond, creț, uscat, o față dură și o aluniță oribilă pe obraz. Avea un stil absolut oribil și de predare și de ascultare și de orice ... era o ființă aproape la fel de indezirabilă ca Pătrățel, dar în ceea ce o privește eram cu toții oripilați de ea și în clasa a 11-a (asta prin 93 cred) am fost cred prima clasă din oraș, dacă nu și din țară, care am făcut grevă japoneză să ne schimbe profesoara. Nu o mai suporta nimeni. Nu ne-am dus la oră niciunul. Eram în curtea școlii. Sincer nu mai știu ce s-a întâmplat, dacă au schimbat-o sau nu, deoarece nu-mi amintesc să fi venit alt prof de istorie. Cred că avea niște pretenții prea mari de la noi cu profil de real să cunoaștem istoria și toate datele de acolo. Cred că doar unul a dat la drept din clasa noastră. Pe ăla trebuia să-l cămilească dacă dorea, nu pe toți.

Profa de chimie ne-a chinuit și ea. Am fost mereu paralel la chimie. Am copiat mult de la fetele care se pregăteau pentru medicină: SD, AG și AB. 

 Și profele de română și de geografie ne-au chinuit, chiar și cele de la limbi străine. Îmi amintesc de profa de geografie (G...ă parcă o chema) care ne zicea că ICEBERG se pronunță așa cum se scrie și nu aisberg (pronunția corectă din engleză), iar noi ne amuzam ...

Am copiat mult mult mult la toate materiile, mai puțin la geografie. Altfel nu aveam cum să trec prin acel liceu. Vorba cuiva „dacă nu există niciun profesor bun la toate materiile, de ce ni se cerea nouă să fim buni la toate materiile?”. Simțeam instinctiv că e totul anapoda și rejectam din toți rărunchii acel cimitir al creativității și iubirii. 

Geografia și sportul, singurele materii pe care le-am iubit în liceu, iar asta nu din cauza profilor, ci pentru că-mi plăceau.

La acea vreme când există explozia hormonală adolescentină, simți să iubești, simți să trăiești viața din plin deoarece atunci toate lucrurile au o intensitate aparte ... simți să fi rebel, să cânți, să te joci, să faci orice numai școală nu ... Sau cel puțin așa simțeam eu. Dacă aș fi avut un suport material să-mi urmez visele atunci, fără școală, bac (ca să nu ma vorbesc de facultate căreia îi voi acorda un capitol separat) și toate kkturile astea care nu mi-au folosit cu nimic în viață, poate aveam un alt destin mai bun pentru mine și sufletul meu. 

Dar am fost doar unul din milioanele de neicanimeni transformați de sistem în niște ratați ai sorții, niște indezirabili în țara lor, împinși către decădere și/sau moarte, căci atunci am simțit cum sistemul încet încet, te împinge să te cari, să-ți iei catrafusele și s-o ștergi din țară, că nu era de trăit acolo. 

În acei ani, țara era ca un vest sălbatic al capitalismului ... un haos al inflației, o mizerie și o lipsă de orizont teribilă, cel puțin pentru noi ăștia săracii. 

Revenind la liceu ... 

Simțeam că școala îmi risipește timpul, energia, viața și că pot să fac ceva mai bun cu viața mea. Mă târam zi de zi către o școală în care nu mai credeam și nu-i vedeam aplicația practică.

Nu aveam un discernământ foarte dezvoltat, dar simțeam că ceva nu e în regulă cu genul acesta de sistem de învățământ. Eram un rebel care nu se putea conforma rigorilor ... Dar nu prea aveai cu cine sau cum să-ți iei zborul deoarece nu prea existau alte oportunități.

Nu făceam parte din familii de oameni curajoși, artiști, întreprinzători, ci din familie de sclavi ai muncii, oameni înregimentați în sistem, fără orizonturi, undeva pe „plantație” printr-un oraș oarecare de provincie. Nu aveam bani, opțiuni ... toți cei de vârsta ta erau pe la școală, așa că vrând nevrând te cam conformai. 

Chiuleam oricum la maxim (cu scutiri medicale în genere), dar la limită cât să nu-mi scadă nota la purtare și să fiu exmatriculat.

Ne refugiam în muzică rock, alcool, țigări în mare parte a timpului. Găseam tot felul de metode să ne anesteziem. 

Singurele lucruri care m-au făcut să suport acel liceu erau fetele și sportul. Fiind cel mai bun liceu, erau și cele mai frumoase, educate și fițoase fete din oraș, fetițe de bani gata, aranjate, rafinate ... Iar în privința sportului, eu fiind cel mai înalt din liceu, am avut multe satisfacții cu baschetul ... Eram cel mai bun apărător. Am mers și la câteva competiții. Îmi plăcea mult baschetul, dar nu și competiția. Îmi plăcea sportul cu zâmbetul pe buze, relaxat ... 

Mă jucam mult, aproape în fiecare pauză și de multe ori rămâneam și după ore. Mă simțeam privit cu admirație uneori, dar mai mult eu trăgeam cu ochiul la fetele de pe margine. Îmi amintesc că nu aveam adidași, ci niște ciocate cărora le-am făcut tocurile pulbere de mai multe ori. 

Îmi plăcea genul Renegatului (Lorenzo Lamas) ca stil de îmbrăcăminte și corp. Mi-am lăsat și părul lung , dar mi-ar fi prins bine și să trag de fiare să arăt ca el. Am fost însă un leneș și am avut de pierdut mult la faza asta, căci multe puicuțe care-mi plăceau mie la acea vreme, apreciau băieții cu mușchi, gen frate-miu. 

Nici cu chitara nu am perseverat (moartea femeilor), deși îmi plăcea s-o zdrăngăn și iar am pierdut la faza asta, cred ... G unul dintre cei mai buni prieteni de atunci, a învățat bine să cânte și țin minte că tot de la zdrăgănit aiurea a pornit, dar a avut ambiție mai mare, a trecut peste durerea buricelor degetelor. A ajuns să cânte la biserica lui protestantă (o poveste care m-a șocat un pic la acea vreme și despre care voi vorbi într-un episod viitor).

Prin clasa a 10 eu, S, G si A am facut formația Aureole și cântam un doom rock în care băteam haotic în diverse și zdrăngăneam chitările, cântând „Melc melc Cotobelc” sau ”Vine vine primăvara”. 

În poza eram cei 4 care au speriat estul și ne refugiam pe acoperișului blocului ... locul nostru care ne făcea să ne simțim liberi și ne îndemna să visăm. Cred că am și dormit acolo odată. Și acum am în nări mirosul de canal care venea prin aerisiri, dar era frumos. De acolo vedeam tot orașul. 

Eram relativ fericiți ... Dacă nu exista școala eram și mai fericiți. 

În fine, voi mai vorbi despre asta în alte episoade sper. Acum să termin cu liceul.

Bacul a fost primul mare examen, pe care l-am simțit ca pe o stresiune ... a fost mult de învățat, mai ales la română. Tâmpeniile alea de comentarii erau efectiv o povară greu de suportat. Din cauza obligativității învățării comentaiilor pe de rost, am respins literatura română, am urât autorii români.

Abia mai târziu i-am redescoperit pe Eminescu și pe Eliade, când eram mai copt. Eminescu ar trebui studiat după 30 de ani, după ce te mai maturizezi la minte. La fel și Eliade, are opere care nu pot fi pătrunse sau înțelese de mintea unor copii.

Nu înțelegeam nimic sau mai nimic din comentariile alea. Nu înțelegeam limbajul ala doct și mă chinuiam grav să rețin logica acelor mizerii de păreri subiective despre acele opere literare. Proful de română B..u ne forța să-i cumpărăm cărțile de comentarii și să învățăm de acolo cuvânt cu cuvânt ... Penibil ... Cum să forțezi băi frate niște copii să-ți regurgiteze filozofiile și interpretările tale sterpe despre niște opere literare? Aia e școală? Rahat de învățământ pentru oi tâmpite. 

La bac nu cred că am reușit să trec prin mai mult de jumătate de comentarii ... am sperat să pic pe subiect și am picat. Am avut noroc. Cred că am și avut o strategie să învăț ce-mi plăcea mie mai mult și pe sărite cred ... 

La mate am luat un 7 cred (6,75), la română media 8 parcă, engleză 9,17, sport 10 ... A fost bine după un heirup cam de o lună. Media anilor de studii a fost 8.03, media de la bac 8.35. Nu-i rău zic, pentru un liceu de elită.

După bac ne-am dus la Paltinu și am sărbătorit cu băute vreo 2 nopți de m-am făcut pulbere. Puteam să și mor atunci, dar am avut noroc. Am picat amețit și băut într-o vale pe întuneric și m-am înfipt cu piciorul într-un băț .. putea să se infigă și mai sus. Am avut cicatrice mult timp. 

Odată la ceva vreme, timp de vreo 20 de ani după, visam că eram din nou la liceu, că trebuie să-mi dau iarăși bacul și făceam mate cu Pătrățel și nu înțelegeam de ce, cum e posibil ... eu știam că trecusem prin supliciu odată ... de ce mai trebuia încă odată și încă odată? Deja nu-mi mai aminteam mai nimic din materie și eram disperat că trebuie să trec din nou prin școală ... cred că și mai de curând am visat din nou asta ... Acum chiar nu mai știu nimic din tâmpeniile matematice din liceu care nu mi-au folosit la nimic în viață. Oricum, acum visul e că trebuie să învăț din nou jegul ăla de matematică și nu mai știu nimic, dar nimic ... deși în sinea mea eu știam că le-am dat toate examenele. 

Am trecut după aceea prin stresiunile din facultate ... multe multe multe de minim 2 ori pe an, 15-20 de examene pe an, timp de 4 ani, de multe ori si in re sau re re sau chiar și dupa re re ... a fost oribilă și facultatea, dar nimic nu m-a marcat ca liceul și Pătrățel ... 

Chiar și numai pentru un astfel de supliciu, nu m-aș mai reîncarna pe Pământ. IAD IAD ....

Din liceu am mai ținut legătura cu SN (O) din când în când, odată pe an și cam atât. Am mai vorbit odată cu SR despre traumele cu Pătrățel, dar și cu AS, iubirea mea platonică de atunci, iar ea mi-a confirmat că și ea fusese traumatizată de P. Nicio conexiune în rest ... nema, nada, niente ... suntem în alte lumi.

VEZI AICI FILMUL TRADUS

ȘCOALA DEMOCRATICĂ