NUNTA NOASTRĂ - într-o zi magică de 7.07.07

Un articol scris prin Februarie 2022

Eu (Ștefan) voi expune aici perspectiva mea asupra nunții noastre și poate cândva își va face și soția timp să-și expună propria părere, căci blogul se numește, cel puțin la data prezentă (dec 2021), „călătoriinmatrix” și cumva am devenit purtătorul de cuvânt al amândorura, deoarece eu am mai multă înclinație către scris, însă nu am cum să vorbesc despre trăirile soției așa că poate cândva, va completa și ea acest articol cu propria ei opinie. 

Simt să scriu acest articol deoarece de-a lungul timpului, au existat persoane care ne-au întrebat de acest moment și ne dorim să avem consemnat undeva cronologia acestui eveniment interesant din viața noastră.

La vremea respectivă nu aveam Facebook sau alte rețele sociale unde să ne urcăm pozele și să ne facem cunoscută povestea, așa că acum vom face acest lucru, deoarece majoritatea prietenilor noștrii sunt alții acum, nu mai locuim în Iași din 2009, iar viața a luat-o în alte direcții și destinații.

Eu și Camelia ne cunoșteam deja de 4 ani jumătate (din dec 2002 - acum ne cunoaștem de 20) atunci când am cerut-o în căsătorie. 

Relația noastră nu a fost niciodată una liniștită, ci una plină de năbădaăi pasionale în ciuda unei imagini idilice de Nekerman, (vorba uneia dintre prietenele noastre cea mai bună A), pe care o afișam în aparență, la suprafață, în jurul nostru (neintenționat). Nu voi detalia aici prin ce dificultăți sau provocări treceam la acea vreme însă vă pot spune, că eram într-o perioadă destul de tensionată, iar relația atârna de un fir de ață ... mai mereu a fost așa (chiar și acum la 20 de ani), din punctul meu de vedere (și știu sigur că din al ei nu). 

Pentru mine căsătoria nu era și nici nu este decât o conveniență socială, cu care personal sunt relativ de acord, mai ales când e vorba de copii, deoarece este vorba de anumite chestiuni sociale ce țin de o anumită ordine poate, firească, care să ofere un plus de protecție, copiilor, dar și mamelor care adeseori sunt părăsite de bărbați fix când le e lumea mai dragă, imediat după ce au rămas însărcinate sau și mai urât, după ce fac 1-2-3-4 copii cu acestea. 

Uneori mai sunt implicate în joc și anumite alianțe de diverse tipuri, însă în mintea femeilor, când bărbatul o cere în căsătorie pe femeie, este cumva un mod prin care-și manifestă o intenție mult mai serioasă pentru o relație mai de lungă durată și mai stabilă cumva, în care ea se simte poate, mai încurajată, mai protejată psihic să facă un copil sau mai mulți, iar la nivelul mental colectiv, conștient și subconștient există o anumită protecție familială și se proiectează o anumită imagine de familie sudată, serioasă domnule, așezată la casa ei, integrată în societate, cu livret de familie (ca pentru un război casnic de gherilă sau ceva ... știu cei ce au conceput acel livret ceva :) și certificat de căsătorie, bla bla bla. 

Ideea că prin căsătorie se conservă sau se asigură cumva iubirea, este falsă. Căsătoria rareori are vreo legătură cu iubirea, ba aș spune că adeseori în momentul intrării în corsetul de cuplu al căsătoriei, iubirea scade vertiginos. 

Iubirea este un fruct al libertății, iar prin căsătorie, adeseori se pune o anumită cușcă de idei, concepte, programe, intri în rezonanță cu un anumit egregor al căsătoriților, iar lucrurile se mișcă de multe ori în direcții complet opuse iubirii. Nu întotdeauna evident, însă per general, în marea majoritate a cazurilor.

„Căsătoria la modul ideal,  în modul în care ne-am imaginat-o, poate fi exprimarea supremă a dragostei, dar din modul în care a fost construită, ea este afirmarea supremă a fricii. Numai atunci când căsnicia  permite să fim neîngrădiţi, eterni şi liberi în dragostea noastră, ea reprezintă afirmarea supremă a dragostei. Aşa cum stau lucrurile acum însă, lumea se căsătorește făcând un efort de a reduce dragostea la nivelul unei promisiuni sau a unei garanţii. Căsătoria este un efort de a garanta că „ceea ce este stabilit” acum, va fi aşa pentru totdeauna. Dacă nu am fi avut nevoie de această garanţie, n-am fi avut nevoie de căsătorie.[...]

Dacă vine momentul în care doreşti să ai o asemenea trăire specială (de iubire) numai cu o singură persoană, atunci alege această trăire. Anunţ-o şi declar-o. Dar fă din declaraţia ta o afirmare a libertăţii tale manifestată clipă de clipă şi nu a unei obligaţii permanente. Pentru că dragostea adevărată este întotdeauna liberă, iar în spaţiul dragostei nu poate exista obligaţie.

În cazul în care consideri că decizia ta de a-ţi exprima dragostea într-un anumit mod faţă de o anumită persoană este o promisiune care nu trebuie să fie niciodată încălcată, s-ar putea să vină o zi când vei simţi acea experienţă ca pe o obligaţie - şi să o deteşti. Dar în cazul în care nu consideri această decizie ca fiind o promisiune făcută o singură dată, ci o alegere liberă, făcută iarăşi şi iarăşi, ziua când o vei detesta nu va mai veni niciodată.[...]

Există o singură promisiune sacră - şi aceasta este să exprimi şi să trăieşti propriul tău adevăr. Orice altă promisiune este o încălcare a libertăţii, iar acest lucru nu poate fi niciodată sacru. Pentru că libertatea este Cine Eşti. Dacă îţi încalci libertatea, îţi încalci Sinele. Iar aceasta nu este o taină sfântă, ci o blasfemie.

A te trăda pe tine însuţi pentru ca să nu-l trădezi pe celălalt înseamnă tot trădare. Este cea mai înaltă formă de trădare.”

Lucrurile sunt extrem de complexe și o să vă mai dau câteva citate și idei cu care rezonez acum legat de acest subiect și vă invit să studiați cartea „Conversații cu Dumnezeu - volumul 3” - de Neale Donald Walsch (căutați acolo după cuvântul „căsătorie” și veți găsi multe lucruri minunate).

„Oamenii preferă căsătoria, deși știu că este dificil, deoarece în trecut căsătoria a fost unicul mod prin care s-au gândit că ar putea aduce veșnicia, eternitatea în experiențele legate de iubire. A fost singurul mod prin care o femeie își avea garantat sprijinul și supraviețuirea și singurul mod prin care un bărbat putea să garanteze disponibilitate constantă în privința se*ului și companiei.  – Prin urmare, s-a creat o convenție socială. S-a stabilit un târg. Tu îmi dai asta și eu îți dau aia. În această privință, totul semănă foarte mult cu o afacere. Se făcea un contract – și întrucât ambele parți aveau nevoie de o întărire a acestui contract, s-a spus că el este un “pact sfânt” cu Dumnezeu – care-i va pedepsi pe cei ce-l încalcă.

Dar iubirea nu are cerințe. Asta o face să fie iubire! Dacă iubirea pentru celalalt impune anumite cerințe atunci nu este deloc iubire, ci o versiune contrafăcută.  Eu aș dori ca în lume să existe alt fel de relații. Aș vrea să se numească doar prietenie, fără a exista vreo legătură legală, ci doar apropiere sufletească; nu ar exista nici o promisiune referitoare la ziua de mâine – momentul prezent ar fi de ajuns. 

 Căsătoria, verificarea celuilalt și nevoia de a-l lega de tine prin acte pentru a te asigura că va rămâne al tău, se numește disperare și nu iubire. Iubirea adevărată există și nu are nevoie de obligații în scris, se clădește la nivelul sufletului, iar cei ce împărtășesc dragoste adevărată trăiesc în bucurie și libertate fără a simți nevoia de a se lega între ei prin actul cununiei. Ei știu, pur și simplu, că se au, că se iubesc și că fericirea și dragostea lor împreună nu constau în actul de uniune oficială.” - Osho

Astfel de idei am avut în cap încă de prin 1994 când l-am citit pe Osho prima dată, iar eu personal am rezonat din plin cu aceste idei care lovesc profund în miezul identitar tradițional clasic legat de familie și tradiție, căruia i-am văzut tarele și lipsurile, ipocriziile și slăbiciunile încă de când eram copil. 

Este adevărat totuși că atunci când se întâmplă și căsătoria religioasă, iar femeia se îmbracă în mireasă, își pune coroniță și alte accesorii, devine pentru o zi, un fel de prințesă, iar lumea din jur o încarcă și o transfigurează ca atare (dacă nu există invidii ascunse pe la rivalele din jur) și chiar și așa cu minusurile inerente, există să zic așa un moment de boost psihologic pentru un cuplu când este privit și integrat într-o anumită lumină, într-un anumit cadru religios cu parfum de integrare „divină”, cu „acordul cerului”, prin manifestarea unor așa zise respecte față de zeu și de efectuarea unui ritual de legare cumva în fața acestui zeu și în fața lumii. Și mai poate reprezenta și un început al întemeierii unui cămin fizic, a unui cuib al familiei, venit sub forma unui împrumut sau sprijin din partea comunității de prieteni și cunoștințe din jurul nostru, ceea ce pentru majoritatea tinerilor poate fi de mare ajutor.

Sigur, acum vor veni poate, unii credincioși care-mi vor povesti că nu știu eu de fapt tainele ritualului căsătoriei, că nu înțeleg eu ce mare serviciu ne fac nouă preoții care efectuează ritualul x și y și că totul are un sens misterios, profund și divin ... Am îndoieli ... Personal cred că te afectează sau te impregnează toate lucrurile astea (superstițiile, ritualurile) mai mult sau mai puțin în funcție și de cât crezi tu în toate astea. Cred că mai degrabă are legătură cu un fel de control mental și o supunere în fața unei false autorități, care face mari afaceri e spatele oamenilor, dânduli-se impresia că oamenii liberi chiar au nevoie de intermediari în legătura cu divinul. Eu nu cred asta.

Eu personal am un alt fel de spiritualitate decât cea pe care o transmite religia orotodoxă în general (m-a distrat mai ales momentul când se spunea că femeia trebuie să se supună într-u totul bărbatului ... a făcut o față Camelia când a zis asta preotul, că m-am distrat maxim) și cred mai degrabă în altfel de ritualuri (de ex. rezonez mai degrabă cu o ceremonie a trandafirilor, de genul celei de AICI - pag 144), iar în sufletul meu mi-aș fi dorit mai degrabă așa ceva, însă cel puțin la acea dată, în România, nu prea era posibil să găsim un preot deschis la cap sau nu aveam un om spiritual căruia să-i încredințez misiunea de a citi acest ritual, mai ales în Moldova, unde trăirea religioasă ortodoxă este mult mai intensă decât în alte zone ale țării, iar familia mea „adoptivă” (familia soției) era foarte religioasă. Să-i conving pe acești ortodocși să participe la un altfel de ritual decât cel clasic, putea fi o mare provocare. Iar oamenii în loc să te încarce cu o privire iubitoare să ne privească ca pe niște rebeli rătăciți care am deviat de la calea cea „dreaptă” (ortodoxia). Poate voi face un nou ritual la nunta de argint. Rămâne de văzut ...

Așa că am ales să fac un compromis să zic așa, să împac și capra și varza și să fac și nunta în stil ortodox, deși eu personal, în sufletul meu nu prea mai cred mai nimic din toate aceste lucruri și asta nu de ieri de azi, ci încă de mic am mirosit multe nereguli (vezi mai multe idei de ce și cum, legat de religie, în articolul PRIMELE ÎNTÂLNIRI CU RELIGIA). 

Pur și simplu m-am jucat și am acceptat acest joc social, ca o experiență interesantă și atât, să văd dacă simt ceva diferit și mi se schimbă cu vre-un milimetru experiența resimțită până în acel moment. (dacă vă uitați la fața mea din biserică atunci când eram în mijlocul ritualurilor religioase, eu pur și simplu mă distram și acceptam cu o oarecare detașare, joaca de-a biserica).

Personal am fost ferm convins că nu-mi va crește iubirea, dorința sau armonia în cuplu după această căsătorie (și așa a fost pentru mine), dar soția mai avea poate, speranțe că da, iar eu cumva am făcut gestul de a o cere în căsătorie ca să-i dovedesc că nu, la ambiție așa. 

Momentul ales de mine nu a fost unul întâmplător, totuși, deoarece numărul 7 este un număr magic care cumva ne leagă într-un mod misterios. Eu sunt mai mic decât soția cu 7 luni, 7 zile și 7 ore și am zis că poate, alegând o zi care numerologic vorbind, părea destul de interesantă 7.07.07 pe lângă faptul că eu ca și bărbat, îmi va fi poate, mai ușor să țin minte ziua căsătoriei (lol), va avea poate un plus de „magie”. 

Însă când am luat decizia cererii cumva am luat-o pe sus cu această hotărâre, (după cum am zis, eram supărați atunci) însă în sinea mea, era singura zi acceptabilă, era atunci sau niciodată. Eram pe la începutul lui Iunie 2007, iar timpul era extrem de scurt să zic așa, iar șansele să găsești ceva liber, erau aproape nule (ceea ce mie-mi convenea, cumva ... măcar încercasem). 

Ea a accepetat cererea mea în căsătorie (cu o față ce conținea toate emoțiile posibile, de la frustrare, bucurie, speranță, îndoială, nevoia de a-mi da una în cap și de a mă săruta în același timp, deci era cumva perplexă într-o trăire paradoxală), iar eu după răspuns, am ieșit val vârtej, supărat, nervos să caut biserică, restaurant și toate cele necesare pentru acest moment, dar soția nu m-a crezut că pot face așa ceva în starea mea de nervi și că dacă plec cu starea aceea la căutări, evident că nu am nicio șansă, că eu de fapt nu doream cu adevărat și bla bla bla (are genul acesta de discurs care te apasă pe butoane într-un mod special). Însă eram hotărât ...lol

Am plecat cu ideea că dacă e să fie ceva, este, dacă e să facem căsătoria în 7.07.07 atunci universul va conspira să ne facă posibilă acea zi, dacă nu nu. Eram detașat.

Personal mi-aș fi dorit un cadru natural spectaculos cum am mai văzut prin filme (pe malul mării sau pe malul unui lac cu pesiaj superb în spate sau pe la munte pe undeva), însă eram conștient că bugetul îmi permitea doar să fantezez eroic cu astfel de chestii. 

Apropos de buget ... o altă ambiție a fost să ne organizăm noi 2 totul cap coadă, fără ajutorul nimănui și eventual să ne mai scoatem din pârleală la final, dacă o să fie posibil (eram pregătiți și în caz că nu). Știam că în termen scurt nu aveam cum să invităm prea mulți oameni și că mulți nu vor fi disponibili, așa că nu am avut mari așteptări (dacă ne acopeream măcar cheltuielile ne consideram ok, dar la final a fost un pic mai bine decât am sperat și o să vorbesc despre asta mai încolo). Părinții Cameliei au insistat însă să aducă ei băutura și prăjiturile (a fost o chestiune negociată cu restaurantul, să putem aduce și noi, cel puțin parțial, băutura) și deși nu era absolut necesar, le-am acceptat oferta, ca să nu se simtă complet inutili în toată această chestiune.

Oricum i-am pus în temă cu o lună înainte, tocmai ca să nu le dăm temă pentru acasă, să nu aibă timp să facă mai nimic, să nu se simtă obligați să fie în vre-un fel, ci pur și simplu să vină, fără obligații.

Personal, dacă rețin bine, cred că am specificat multora dintre prietenii noștrii să vină fără nicio obligație, chiar dacă nu au sau nu pot să contribuie cu ceva, așa cum e tradiția. Mă enervează tradițiile ... Am zis că o să acoperim partea lor cu banii care vin de la alții care or să simtă să ofere mai mult. Însă noi ne-am fi dorit să fie o celebrare fără obligații materiale, cu cât mai puține chestii tradiționale, ca o petrecere intimă între prieteni. Bineînțeles că nu am putut întrerupe complet acest ciclu al tradiției. Eu știu cât de greu ne este nouă când mergem pe la o astfel de evenimente, așa că ne-am pus în pielea celor care și ei au, poate, dificultăți de genul și doream să transformăm o petrecere a bucuriei într-o corvoadă pentru nimeni. Cel puțin asta a fost la nivel de intenție, în sufletul nostru.

Așadar, să revin la prima parte a itinerariului: am mers mai întâi la pas, pe la restaurantele din Copou (Iași) și pe la lacul Ciric, unde exisă totuși un cadru relativ natural, cu pădure, însă evident nu am găsit nimic liber. Am mers și pe la bisericile care-mi plăceau mie un pic mai mult, dar nici acolo nu am găsit liber. Până la urmă am ajuns la Biserica de lângă Facultatea de Medicină, biserica Sf. Spirion care ne-a acceptat în acea zi, biserică care atunci am aflat cred, că era fix biserica unde fusese botezată soția. Coincidență?

Singurul restaurant găsit a fost undeva într-un subsol pe lângă teatrul Luceafărul ... nici nu mai știu cum se numea, dar a fost mai bine așa, deoarece a fost mai umbră și mai răcoare în miezul verii. Bineînțeles, aparent întâmplător, un cuplu a renunțat la programarea din 7.07 și s-a eliberat pentru noi. Asta e, am zis că e vocea destinului, universul ne dădea undă verde. 

Deci doar cine nu vrea nu găsește soluții.

Ne-am făcut buletinele de Iași, am făcut programarea la starea civilă și apoi ne-am căutat hainele și am dat comandă de invitații. 

Rochia Cameliei a apărut fără s-o căutăm, la un magazin din Fălticeni, o rochie foarte îndrăzneață cu un decolteu cam sexy, dar nah, am zis ca măcar prin asta să ieșim din tipare și să sfidăm un pic pudibonderia tradițională. Însă nu am auzit critici (din partea bărbaților cu siguranță nu). Diadema, colierul, cerceii și brățara le-am luat de la același magazin unde era rochia. Toate erau la un buget foarte acceptabil pentru nivelul nostru de trai (dacă-mi amintesc bine era undeva pe la 250 - 300 de lei, la acea vreme). 

Verighetele le-am făcut din niște aur lăsat moștenire de la mama mea și din niște lănțișoare rupte. 

Tot timpul am avut senzația unei aventuri solitare cumva, o nebunie prea puțin împărtășită de cei din jurul nostru, o nebunie asumată, așa cum am simțit mai mereu că a fost și este viața noastră. Puțini ne înțeleg stilul de viață, modul de a trăi, de a fi, complet neintegrat, neînregimentat, aventuros, pe un fir de ață ce se poate rupe destul de ușor (în aparență) oricând. Eu nici nu eram omul pe care și-l dorea soacra cel puțin, un neica nimeni, fără situație materială deosebită, care nu aduceam un plus valoare materială în familie, ci doar spirtuală, poate.

Nici măcar în ziua nunții nu a fost cineva alături de noi până în momentul întâlnirii de la starea civilă, unde bineînțeles, am întârziat un pic, deoarece Camelia a avut niște aventuri pe la coafor și pe la manichiură. Până la urmă s-a machiat singură după ce cosmeticiana a vrut să-i facă niște machiaje în stil Marilyn Manson sau Kiss ceva, iar corsetul cu 100 de triliarde de șnurulețe, pe care tradițional trebuia s-o ajute mama, nașa, domnișoara de onoare sau cineva, dar până la urmă tot eu am ajutat-o să și-l prindă. 

Muzica a fost în întregime aleasă de mine, după o selectare atentă timp de o lună, în care am trecut prin filtru tone de selecții cu cele mai bune melodii din anii 50 încoace, selectate pentru fiecare moment al nunții. Era o selecție cu care am fi putut ține o nuntă de 3 zile și 3 nopți ... pentru care eram gata pregătiți, în caz că s-ar fi dorit așa ceva :)) DJ-ul a fost unul dintre prietenii noștrii buni : MF ... Lumea a fost mulțumită. Nu am pus nicio manea, dar eram pregătit să pun cel mult Ochii tăi de LA. Era singurul compromis, dacă cineva ar fi insistat cu vreo manea. Nu a fost cazul.

Valsul mirilor a fost pe ENYA - Carribean Blue. Pentru acest vals am exersat un pic în fața parcului din fața Palatului de Istorie (înainte de a deveni Palas). Nu am călcat-o foarte tare cu picoarele mele de cocostârc ... zic. A ieșit binișor (dovada în filmare, pentru cine o vrea).

Singurul aspect negativ, din păcate, a fost că băutura a fost oprită de restaurant și multe porții de mâncare care nu au fost mâncate, ceea ce ne-ar fi prins bine în zilele ce au urmat, când am avut musafiri, ceea ce a fost urât din partea restaurantului, dar eram prea obosiți să ne certăm cu ei - multă votcă scumpă și alte băuturi au rămas la ei). 

Au fost în final aproape 40 de oameni, cu tot cu cameramanul. Am reușit să acoperim toate cheltuielile și ne-au ieșit și niște bani cu care ne-am plătit chiria pe 3 luni și am mers în călătoria vieții noastre, cu  Dăciuța 1310 primită cadou de nuntă de la părinți (apare în poza de mai jos), o lună de miere de vreo 5 săptămâni (din care 10 zile la un curs de Vipassana) și am colindat o mare parte din munții noștrii (de la cursul de Vipassana de la Moroieni, spre Transfăgărășan, valea Oltului, Vidra, valea Jiului, Hațeg, Hunedoara, Apuseni, Cluj, Marea Neagră), în care am trăit niște aventuri memorabile ce merită imortalizate și aici. 

Nașii au fost sora mamei Cameliei și soțul ei. Dacă era după mine din parte familiei mele l-aș fi invitat doar pe fratele meu, dar au insistat părinți să-l invit și pe tatăl meu, deși de la prima mea cununie civilă nu-l mai văzusem și nu mai vorbisem cu el (cu 5 ani înainte), iar înainte de acea cununie civilă nu mai vorbisem cu el de vreo 15 ani. Deci în 20 de ani îl întâlnisem odată. 

Prima mea cununie a fost cu prima mea iubită în 2002 și a fost o chestie de conveniență, prin care eu am ajutat-o să-și schimbe numele, deoarece la acea vreme nu mai putea să plece în Japonia cu numele vechi într-un anumit interval de timp (restricții legate de viza temporară ... nu mai știu exact care era politica atunci ... am impresia că aveai voie să pleci maxim 6 luni într-un an, iar ea a vrut să meargă mai mult). Am divorțat în 2003 sau 2004, nu mai știu exact.

Tot la nuntă am văzut că fratele meu și-a cumpărat un Audi A6 de genul mafioților locali și am aflat mai târziu de șmenozeala pe care a făcut-o cu mine când a ipotecat apartamentul. A dat 11 000 de euro pe ea și a fost nevoit s-o vândă cu 7000, 2 ani mai târziu ... afacere de afacere. Karma iz ă bici ... Voi mai vorbi despre acest episod, mai în detaliu, cândva.

Am un mare regret totuși după această căsătorie, poate cel mai mare și anume că nu mi-am schimbat numele să-l iau eu pe cel al soției. Ar fi fost o palmă dată în direct tatălui meu ... Mare prost am fost ... Sincer eu personal nu vreau să mai am nimic de a face cu numele meu de familie și cu familia mea, în niciun fel. E un capitol închis pentru mine.

Am și niște filmări bineînțeles, dar fiind un eveniment privat, pot oferi accesul doar celor care îmi cer accesul la ele.

Atât pentru moment.