Un articol scris prin Dec 2017 la 41 de ani
Ieri m-am uitat pentru prima dată la dvd-urile de la banchetul de clasa a 12-a, de acum 23 de ani. Mulțumesc CC că mi le-ai oferit. Uitasem că a existat o filmare.
Mă uit la manifestările mele de atunci și mă recunosc cu greu. Acum nutresc în proporție de 95% poate, alte gânduri, aspirații. Eram eu cel de atunci? Sunt eu cel de acum? Cine sunt eu?
Mă uitam la mine și mă observam cât de prins și identificat eram cu povestea mea de atunci, așa cum sunt prins și acum de povestea mea de acum. Câtă identificare, cât de tare ne luăm în serios.
Reflectând la copilăria și adolescenta mea îmi dau seama că puteam alege o grămadă de alte lucruri, să fiu pe drumuri complet diferite. Pe unul din drumuri poate ajungeam un sinucigaș, pe altul infractor, pe altul, fericit nevoie mare, un om de "succes". Am fost predestinat să ajung aici? Astrele m-au ghidat până în acest punct? Am fost doar o marionetă. Nu știu, dar nu cred ...
Cred că avem și liber arbitru, dacă alegem să-l folosim și suntem conștienți de programele subconștiente care ne influențează.
Întorcându-mă la perioada 7 - 14 ani sunt un pic surprins, deoarece amintirile de atunci par mai clare, mai lipsite de subiectivism decât cele mai recente.
Care erau visele mele din copilărie? Ce visam? Către ce aspiram?
Cred că în esență cu toții visăm să ne simțim bucuroși, voioși, să ne putem juca fără griji, să iubim, să fim iubiți, căutăm aprecierea, atenția, acceptarea celorlalți într-o măsură mai mică sau mai mare, să fim iubiți și respectați așa cum suntem.
Apoi, fiecare copil, individ își crează niște strategii, scenarii în cap (funcție și de modelele de "succes" din jur, cărți sau tv) pentru a atinge aceste obiective.
Când ești mic spui, abia aștept să fiu mare să pot face aia și ailaltă, când ajungi adult spui: ce bine era când eram mici.
Ca și meserii, inițial mi-am dorit să mă fac depanator radio tv, deoarece aveam în bloc pe unul O și mă uitam fascinat cum venea să ne repare televizorul și mi se părea ceva gen NASA cum știa el circuitele alea integrate, unde să lipească și să dezlipească ... Și era destul de bine plătit. Am cochetat cu ideea asta destul de mult timp însă fără un ghidaj adecvat, am îngropat această aspirație.
Oricum am fost de mic copil fascinat de știință, tehnică, ultimele descoperiri, televizoare, casetofoane, electronică în general. De fiecare dată când mai ajungeam pe la vre-un magazin prin Bucale sau pe undeva și erau standuri cu astfel de lucruri, mă răpeau extratereștrii cu orele :))
Îmi amintesc primele jocuri electronice pe consolele acelea mari (la noi erau vreo două pe la Casa Științei) cu rachete care trăgeau și tot felul de caracatițe care picau și trebuia să te ferești. Atunci mi-ar fi plăcut să mă fac paznic la sala de jocuri, să mă pot juca în voie cât doream.
Apoi cred că mi-am dorit să fiu ceasornicar căci nu odată am mers cu ceasurile la reparat și eram la fel de fascinat de ustensilele micuțe cu care lucrau, gradul de atenție și minuțiozitate și părea o meserie destul de simplă și bănoasă la acea vreme.
Apoi bineînțeles, deoarece tata era medic veterinar și mie-mi plăceau animalele, am visat să fiu medic veterinar (să am grijă de animale), însă când am văzut ce a pățit tatăl meu (a avut o ciupercă urâtă pe mâini câțiva ani de zile și țin minte că se dădea cu Fluocinolon) și când am înțeles partea întunecată a acestei meserii mi-a dispărut dorința ... Una e să fi medic veterinar la oraș, alta la țară unde ai grijă de vaci, porci, cai șamd. Una e să dai o pastiluță, să dai niște sfaturi și alta e să bagi mâna până la umăr în vaginul vacii să palpezi vițelul sau ceva de genul, să faci operații șamd.
Apoi deoarece până prin clasa a 4-a eram bun la mate, mi-am zis că poate meseria de profesor de mate mi s-ar potrivi, însă școala mi-a dovedit că în niciun caz nu doream asta.
Ca toți copiii cred, visul cel mai ascuns era să fiu cosmonaut, dar și aventurier prin lume, să explorez lumea, de unde și pasiunea pentru geografie, cred, pe care o am și acum.
După cum am mai spus aici, am mi-am dorit să fiu omul de la cinema, care pune filmele și care poate să vadă atât de multe, de câte ori dorește ... și într-un fel asta am ajuns ... filmele oferite de mine sunt văzute de sute de oameni, mai mulți decât încăpeau cândva în sala de cinema de la Câmpina (și am acces la toate filmele, când vreau, cum vreau) ... un vis împlinit.
Apoi mult timp am cochetat cu chitara ... o aveam în casă (una din aia de Reghin, un pic mai micuță), dar când mă apucam de ea și începeau să mă doară buricele degetelor mă lăsam ... nu am avut suficientă pasiune să învăț singur, deși îmi plăcea să ascult chitara la maxim.
De-aia zic, uneori poate, copiii au nevoie de un imbold suplimentar din partea cuiva, a unui părinte, a unui prieten ceva care să-i explice și să-l încurajeze într-o direcție sau alta. Și bine mi-ar fi prins cred să știu chitară, căci am văzut că așa se deschid mai ușor fetele (și nu numai sufletește). Plus că nu m-ar fi deranjat ca mai târziu să fac parte din vre-un grup (formație), dar nah am preferat s-o frec la cald decât să învăț chitara.
La un moment dat au început să mă pasioneze filatelia. Cred că aveam 8 - 9 ani și chiar aveam niște clasoare (le ziceam gloasoare) filatelice măricele și niște colecții de timbre destul de rare. Am impresia că o cunoștință de la Ploiești mi-a dat la un moment dat două clasoare ce aveau timbre vechi, rare, o frumusețe. Visam să am un Cap de Bour, cel mai rar și valoros timbru la vremea aceea.
Mă uit la manifestările mele de atunci și mă recunosc cu greu. Acum nutresc în proporție de 95% poate, alte gânduri, aspirații. Eram eu cel de atunci? Sunt eu cel de acum? Cine sunt eu?
Mă uitam la mine și mă observam cât de prins și identificat eram cu povestea mea de atunci, așa cum sunt prins și acum de povestea mea de acum. Câtă identificare, cât de tare ne luăm în serios.
Reflectând la copilăria și adolescenta mea îmi dau seama că puteam alege o grămadă de alte lucruri, să fiu pe drumuri complet diferite. Pe unul din drumuri poate ajungeam un sinucigaș, pe altul infractor, pe altul, fericit nevoie mare, un om de "succes". Am fost predestinat să ajung aici? Astrele m-au ghidat până în acest punct? Am fost doar o marionetă. Nu știu, dar nu cred ...
Cred că avem și liber arbitru, dacă alegem să-l folosim și suntem conștienți de programele subconștiente care ne influențează.
Întorcându-mă la perioada 7 - 14 ani sunt un pic surprins, deoarece amintirile de atunci par mai clare, mai lipsite de subiectivism decât cele mai recente.
Care erau visele mele din copilărie? Ce visam? Către ce aspiram?
Cred că în esență cu toții visăm să ne simțim bucuroși, voioși, să ne putem juca fără griji, să iubim, să fim iubiți, căutăm aprecierea, atenția, acceptarea celorlalți într-o măsură mai mică sau mai mare, să fim iubiți și respectați așa cum suntem.
Apoi, fiecare copil, individ își crează niște strategii, scenarii în cap (funcție și de modelele de "succes" din jur, cărți sau tv) pentru a atinge aceste obiective.
Când ești mic spui, abia aștept să fiu mare să pot face aia și ailaltă, când ajungi adult spui: ce bine era când eram mici.
Ca și meserii, inițial mi-am dorit să mă fac depanator radio tv, deoarece aveam în bloc pe unul O și mă uitam fascinat cum venea să ne repare televizorul și mi se părea ceva gen NASA cum știa el circuitele alea integrate, unde să lipească și să dezlipească ... Și era destul de bine plătit. Am cochetat cu ideea asta destul de mult timp însă fără un ghidaj adecvat, am îngropat această aspirație.
Oricum am fost de mic copil fascinat de știință, tehnică, ultimele descoperiri, televizoare, casetofoane, electronică în general. De fiecare dată când mai ajungeam pe la vre-un magazin prin Bucale sau pe undeva și erau standuri cu astfel de lucruri, mă răpeau extratereștrii cu orele :))
Îmi amintesc primele jocuri electronice pe consolele acelea mari (la noi erau vreo două pe la Casa Științei) cu rachete care trăgeau și tot felul de caracatițe care picau și trebuia să te ferești. Atunci mi-ar fi plăcut să mă fac paznic la sala de jocuri, să mă pot juca în voie cât doream.
Apoi cred că mi-am dorit să fiu ceasornicar căci nu odată am mers cu ceasurile la reparat și eram la fel de fascinat de ustensilele micuțe cu care lucrau, gradul de atenție și minuțiozitate și părea o meserie destul de simplă și bănoasă la acea vreme.
Apoi bineînțeles, deoarece tata era medic veterinar și mie-mi plăceau animalele, am visat să fiu medic veterinar (să am grijă de animale), însă când am văzut ce a pățit tatăl meu (a avut o ciupercă urâtă pe mâini câțiva ani de zile și țin minte că se dădea cu Fluocinolon) și când am înțeles partea întunecată a acestei meserii mi-a dispărut dorința ... Una e să fi medic veterinar la oraș, alta la țară unde ai grijă de vaci, porci, cai șamd. Una e să dai o pastiluță, să dai niște sfaturi și alta e să bagi mâna până la umăr în vaginul vacii să palpezi vițelul sau ceva de genul, să faci operații șamd.
Apoi deoarece până prin clasa a 4-a eram bun la mate, mi-am zis că poate meseria de profesor de mate mi s-ar potrivi, însă școala mi-a dovedit că în niciun caz nu doream asta.
Ca toți copiii cred, visul cel mai ascuns era să fiu cosmonaut, dar și aventurier prin lume, să explorez lumea, de unde și pasiunea pentru geografie, cred, pe care o am și acum.
După cum am mai spus aici, am mi-am dorit să fiu omul de la cinema, care pune filmele și care poate să vadă atât de multe, de câte ori dorește ... și într-un fel asta am ajuns ... filmele oferite de mine sunt văzute de sute de oameni, mai mulți decât încăpeau cândva în sala de cinema de la Câmpina (și am acces la toate filmele, când vreau, cum vreau) ... un vis împlinit.
Apoi mult timp am cochetat cu chitara ... o aveam în casă (una din aia de Reghin, un pic mai micuță), dar când mă apucam de ea și începeau să mă doară buricele degetelor mă lăsam ... nu am avut suficientă pasiune să învăț singur, deși îmi plăcea să ascult chitara la maxim.
De-aia zic, uneori poate, copiii au nevoie de un imbold suplimentar din partea cuiva, a unui părinte, a unui prieten ceva care să-i explice și să-l încurajeze într-o direcție sau alta. Și bine mi-ar fi prins cred să știu chitară, căci am văzut că așa se deschid mai ușor fetele (și nu numai sufletește). Plus că nu m-ar fi deranjat ca mai târziu să fac parte din vre-un grup (formație), dar nah am preferat s-o frec la cald decât să învăț chitara.
La un moment dat au început să mă pasioneze filatelia. Cred că aveam 8 - 9 ani și chiar aveam niște clasoare (le ziceam gloasoare) filatelice măricele și niște colecții de timbre destul de rare. Am impresia că o cunoștință de la Ploiești mi-a dat la un moment dat două clasoare ce aveau timbre vechi, rare, o frumusețe. Visam să am un Cap de Bour, cel mai rar și valoros timbru la vremea aceea.
Dar ca mulți copii având atenția pe atâtea distrageri, acele clasoare mi-au fost furate, iar eu nu am dat mare importanță la acest aspect. Nu am știut să le apreciez și probabil că acum ar fi fost o valoare. Și acum îmi pare rău după acele clasoare.
Eram un copil sociabil și plin de încredere în ceilalți. Nu mi-am imaginat că alții or să vină să fure din casă ...Așa mi-a dispărut și un binoclu (o valoare, ceva rar la acea vreme) și am avut scandal cu tatăl meu, mai multe cărți, stilouri, pixuri deosebite și multe jucării (elefănțelul Pinky fiind cel după care am plâns cel mai tare) ... Ar fi trebuit să fiu totuși mai circumspect, știind ce am furat eu și am povestit aici.
Copil naiv scăpat din vedere prea mult timp, crescut cu cheia de gât, mult prea liber aș putea zice, fără un ghidaj adecvat.
Apoi visam să fiu paznic la "tiribombe" după cum le spuneam acelor caravane imense care se plimbau din oraș în oraș și instalau mașinuțe de bușit, învârtitoare umbreluță sau cu lanțuri, carusele, aparate de dat cu pumnul și alte trăznăi ... M-aș fi dat non-stop în acele chestii dacă aș fi avut bani. Îmi imaginam că cei care păzesc se pot da de câte ori doresc dacă au chef ...
Nu o să uit niciodată fascinația aceea plină de anticipație și entuziasm când vedeam caravanele că apăreau de pe strada principală și se instalau ori în spate la Peco, vis-a-vis de Casa Științei, ori pe câmp în fața blocului unde locuiam. Uneori au mai fost puse în parcarea de la hotelul Muntenia, dar acolo erau doar mașinuțele de bușit și vre-un carusel ceva. Și cred că au mai fost puse și undeva pe lângă Turnătorie când eram bebeluș, căci una dintre amintirile când eram cred, în căruț, era că mă plimba mamaie pe lângă acea amenajare, undeva aproape de părculețul de pe str. Progresului.
Îi urmăream ore în șir cum instalau și dezinstalau șandramalele și mi se părea un gen de viață interesant și atractiv. Mi se părea că sunt oameni mai liberi, iar visul libertății l-am avut mereu în fundal ca și structură de om.
Nu știam niciodată cu ce sunt caravanele. Uneori era circul, alteori grădinile zoologice mobile, alteori tiribombele, dar orice erau, mă bucuram deoarece aduceau un plus de culoare, senzații și lume în zone în care în mod normal, nu era nimeni. Mă simțeam cineva special când vedeam că tot orașul venea în fața blocului meu de pe Orizontului.
Mai jos niște poze făcute cu un telefon răgălie din 2004 ... rezoluție care îndeamnă la multă imaginație.
Magicienii de la circ au fost primii care m-au făcut să-mi pun întrebări existențiale, mai ales după una din întâmplările văzute de mine la un astfel de moment de magice, când iluzionistul a chemat pe cineva din încăpere și s-a oferit una dintre fetele de la blocul vecin, pe care o cunoșteam binișor și nu puteam s-o bănui că ar fi mână în mână cu iluzionistul. Acesta a hipnotizat-o a pus-o după aia să stea cu gâtul pe o sabie fără niciun alt sprijin și după aia a luat și sabia de sub gât și fătuca plutea în aer, iar noi ne uitam ca proștii. A trecut cu cercul în jurul corpului ei dovedind că plutea. Momentul acela m-a lăsat atât de paf că m-a urmărit mult timp după aia. Magia mi se părea o meserie din afara lumii ăsteia. Și chiar și acum urmăresc magia cu o fascinație deosebită deoarece în cea mai mare parte n-o înțeleg și mi se pare fabuloasă.
Revenind la tiribombe, mereu mi-au plăcut senzațiile extreme și căutam mereu cele mai tari provocări. Euforia, adrenalina, bucuria, țipetele de plăcere amestecate cu spaimă dădeau un pic de dependență. Ce plăcere deosebită aveam când prindeam câte-o fătucă în scaunul din față de la lanțuri și ce-o mai învârteam și ce-o mai suceam, ce ne mai veseleam ...
Știam că toată lumea va fi acolo, inclusiv fetele care-mi plăceau ... ele veneau la mine la bloc. Era ca și cum mi-ar fi venit în casă, în spațiul meu privat pe care mă simțeam mai stăpân, mai sigur. Avem un plus de încredere să le abordez, iar ele păreau mai vulnerabile ... păreau. Eram veșnic îndrăgostit, iar asta cred că dădea un plus de culoare și intensitate tuturor lucrurilor.
Ce vremuri ... am senzația că vorbesc despre altcineva, mereu și mereu ...
Singura și cea mai mare frustrare a acestei vieți, de când mă știu, a fost că nu am suficient de mulți bani să mă pot distra mai mult. De fiecare dată când coboram din carusel, lanț, mașinuță sau ce era se rupea ceva din mine.
Posibil ca la finalul vieții să fie la fel , căci LIFE IS JUST A RIDE IN AN AMUSEMENT PARK (după cum afirmam în primul articol al blogului) ... ce păcat că nu am avut mai mulți bani să mă distrez mai mult ! Sper să nu.
Apoi bineînțeles visam să fiu actor căci mi-au plăcut dintotdeauna filmele și să zic bancuri intrând în roluri. Au existat și niște momente în copilărie când i-am distrat pe ai mei intrând în anumite roluri, îmbrăcând haine haioase, imitând voci, punându-mi mustață și ochelari de soare șamd.
Și nu în ultimul rând actor sau regizor de filme porno, căci de mic mi-a plăcut pornografia. Să pot să văd atâtea femei frumoase în poziții atât de intime, era un vis.
Deci am avut multe impulsuri, multe atracții, multe tendințe ... puteam să aleg oricare dintre aceste direcții. De ce nu am ales anumite direcții sau altele asta e greu de spus. Să existe un destin? Ce rol mai are liberul arbitru în toată schema? Alegem noi cu adevărat sau avem impresia că alegem?
Totuși parcă mereu am așteptat ceva, o chemare și mai puternică, să primesc o ofertă de nerefuzat din partea universului, care să-mi zică cumva: ASTA ȚI-E MENIREA! Orice alegeri am făcut am avut mereu senzația că este o cale ca oricare alta din căi.
Liceul mi-a adus și mai multe opțiuni și drumuri de ales. De ce am ales acel liceu și nu altul, de ce un anumit profil și nu altul, de ce am ales o cale sau alta nu știu, dar încă mai sper să aflu până la finele acestei vieți.
Cercetez.
Așadar, ce alegem să fim, să devenim, poate fi ceva foarte întâmplător aș putea zice. Suntem într-un fel ca acele celule stem, care se mulează pe mediul energetic înconjurător și devin ce este necesar în zona unde cresc. Unii se simt mai clar predestinați sau atrași puternic într-o anumită direcție. Știu de mici că se vor face medici, artiști, etc, iar alții ca mine, sunt ca frunza în vânt, divergenți, buni la toate sau la nimic.
Aș putea spune că în mare măsură mă simt ca Mr. Nobody din filmul cu același nume, deoarece cred că în alte linii temporale, lumi paralele, am făcut cu siguranță alte alegeri, alegeri care au fost de multe ori determinate de mici influențe de moment, alegeri care cu ușurință puteau fi altele și care mă duceau, poate la rezultate complet diferite față de ceea ce am în prezent.
Ce să facem ... vorba englezului: Nobody is Perfect! ... I'm Nobody!
"Dacă am deveni cumva suficient de clarvăzători să putem vedea mai multe linii temporale ale destinului nostru, în care într-una ești bogat, în altă sărac, într-una de succes în alta un ratat, în alta fericit, în care ți-ai găsit jumătatea și în alta singur, depresiv și sinucigaș? Toate aceste diferențe enorme de la o viață la alta sunt realizate adeseori de gesturi mici, aparent insignifiante dar care pot reprezenta răspântii în viața noastră.
Un zâmbet la momentul potrivit, o privire anume, sau anumite decizii luate în "fir de păr" pot determina cursuri complet diferite pentru viața noastră. Cine ai fi tu cu adevărat văzând toate astea și simultaneitatea trecut, prezent, viitor în care toate viețile se întrepătrund și se influențeaza una pe cealaltă?
Ai realiza că ești NIMENI în realitate și TOTUL în același timp, ai deveni conștient de calitatea divină a experienței tale. Dacă poți fi oricine și poți avea orice experiență singura calitate ce rămâne neschimbată este cea de martor, de observator.
În concluzie: e un film genial ce merită văzut și înțeles." SURSA
VEDEȚI FILMUL TRADUS AICI
P.S. Domnul Nimeni mi se potrivește de fapt foarte bine ca și nume. Chiar că sunt un nimeni pentru majoritatea celor din jurul meu. Și tot un nimeni sunt se pare și cei care mă citesc, căci mai nimeni nu a zis ceva despre ce am scris prin acest blog.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vă rog păstrați decența în limbaj, iar dacă aduceți critici, mențineți un limbaj civilizat, logic și argumentat pentru a fii o critică constructivă. Mulțumesc!