Relația cu familia între 7 - 14 ani (1983 - 1990)

Trecând prin amintiri, realizez ce viață plină am trăit până la o anumită vârstă și cred că s-a meritat să vin aici pe acest pământ, chiar și numai pentru această copilărie. Sigur, mi-ar fi plăcut să mă simt mai iubit de tată și frate și nu m-ar fi deranjat, sincer să fi trăit o dragoste împărtășită din aceea pură cu una din fetițele de care am fost îndrăgostit, mai eliberată de sex. Poate data viitoare ... dacă va mai fi.

Meditând și la cele spuse de Eliade în citatul de mai sus, realizez că toate etapele vieții și-au adus un aport la formarea mea ca om și am înțeles mai bine de ce nu am păstrat cu adevărat legătura cu 99,9% din oamenii care au trecut prin viața mea, atât cei din școală, cât și restul, oameni care au fost foarte importanți pentru mine în acele etape ale vieții.  

Cred că rămân pe lângă noi sau alături de noi, acei oameni cu care avem legături mai puternice (karmice poate) sau cu care mai avem lucruri de rezolvat, de învățat. Ca și în cazul jucăriilor și jocurilor menționate în articolul anterior, la fel și în cazul prieteniilor, apare la un moment dat un fel de saturație, o asimilare a lecției acelui tip de joc sau relație, iar atunci se produce o desprindere naturală, firească, simți că nu prea mai ai nimic de împărtășit, înțeles, realizat. 

Uneori mă mai întâlnesc cu astfel de persoane din trecutul meu și am o senzație ca și cum ne-am despărțit ieri, deși poate au trecut poate și 25 de ani de când nu ne-am văzut, dar nu odată am pățit să văd că după câteva minute de împărtășit amintiri, memorii și un rezumat pe repede înainte, nu prea mai reapare interesul, dorința de a ține legătura sau a o relua, simți că nu prea mai ai ce împărți sau împărtăși cu acel cineva, simți că l-ai asimilat cumva în tine ca și energie, suflet, lecție. 

De aceea mi se par un pic redundante, lipsite de sens aceste reîntâlniri odată la 10 ani de la liceu sau să ne mai întâlnim odată gașca să mai facem o băută sau ceva, ca odinioară. E ca și cum aș vrea să retrezesc fanul Michael Jackson din mine de la 13, 14 ani, să retrezesc acel entuziasm și relativ infantilism emoțional ca să mă pot bucura sau retrăi ceva care a fost frumos, dar a trecut. 

Nu sunt genul cred și mi se par niște agățări nenaturale de un trecut "glorios", care a trecut de mult și nu mai este, timp în care majoritatea dintre noi evoluăm, creștem, devenim gradat, alții.

Mi se pare ciudat când văd oameni blocați toată viața lor în aceleași scheme: fani pe viață AC/DC de ex., ascultă toată viața același tip de muzică, rămânând cramponați într-un stil de îmbrăcăminte sau frizură (gen rocker de exemplu), continuă să păstreze același și același tipar, părând să nu reușească să depășească momentul. 

De aceea există tipuri de inteligență care la mulți oameni stagnează. Deși IQ-ul (inteligența rațională, socială, de adaptare generală la mediu) se poate dezvolta, de multe ori EQ-ul (inteligența emoțională), sau SQ-ul (inteligența spirituală) rămân blocate în copilărie sau adolescență, în zone unde au fost etape nedepășite cu succes să zicem așa, în care avem unele eșecuri sau traume.

Vedem adulți ajunși la 40, 50 de ani, care deși au afaceri, copii, cunoaștere, un corp maturizat fizic, în realitate, dacă dai măștile la o parte, găsești același copil speriat care în timp a dezvoltat fel și fel de strategii de protecție și mascare, toată viața lui învârtindu-se în jurul unor lucruri pe care nu au reușit să le asimileze corect (ca și lecție), fie că acestea sunt negative sau pozitive, căci există și lucruri pozitive de care ne-am atașat și pe care dorim să le tot repetăm la nesfârșit.

Bun, acum că v-am dat cu psihanaliza în cap, să trecem la lucruri mai mult sau mai puțin serioase, sperând că nu ați ațipit deja până acum. Sunt atât de multe lucruri de povestit că mi-este aproape imposibil să fac ordine în cap, dar mă voi strădui să dau un sens la inspirație așa. 

Nu am un plan detailat în care concep acest jurnal intim public, ci o schemă generalistă nebătută în cuie (foarte mici :) și scriu 99.9% la inspirația de moment urmând pe cât posibil anumite jaloane sau subiecte.

Data trecută rămăsesem să mai povestesc despre relația cu fratele meu și accidentul lui din această perioadă. După cum spuneam, unul din accidentele care au început să-l mai echilibreze și să-l mai calmeze, cel puțin parțial și temporar, a fost momentul când și-a rupt mâinile căzând dintr-un nuc (detaliile în articolul anterior). Însă acest eveniment a fost unul dintre ultimele dintr-o serie de lovituri pe care fratele meu le-a primit, iar eu cred că au fost menite să fie un mega semnal de alarmă pentru mega egoul lui bombastic din acea perioadă și tendințele tiranice, dictatoriale pe care le avea atât cu mine și mama cât și cu cei din jur, pe care dorea să ne controleze la modul absolut.

La cum îl știu în prezent, pentru cele scrise mai jos și pentru ceea ce voi afirma în această frază, va dori să mă omoare (în ciuda faptului că în ultimul mesaj de la el mi-a zis că e „iubire” ... lol). În prezent chiar suntem despărțiți de ani buni din cauza unei astfel de amenințări din partea lui la adresa mea (printre altele). Mi-a spus oricum că sunt mort pentru el. Așa că ce mai am de pierdut?

Toate gândurile mele legate de fratele meu sunt oricum subiective bineînțeles. Uneori poate, memoria îmi joacă feste sau am o memorie deformată (neintenționat) de încărcătura emoțională a anumitor evenimente, însă doresc să povestesc perspectiva mea, din ceea ce îmi amintesc. Poate greșesc, dar simt să mă descarc ...

Așa cum am zis, de când îl știam pe fratele meu, era șef, lider de gașcă, cel mai bun dintre cei mai buni la toate sporturile, mereu într-o competiție cu ceilalți, omul explozie, bombă de energie, foarte impulsiv, coleric, gata să sară la bătaie, foarte sigur pe el (în aparență - deși psihologic vorbind, pare a fi exact invers, tot comportamentul lui era o strategie de apărare, de intimidare, iar această nevoie constantă de a-și dovedi lui și celor din jur cât de bun este el, într-un mod excesiv adeseori, arăta tocmai, că îi lipsește ceva și o nesiguranță). Sigur, nu-i contest calitățile native, de excepție, înzestrările deosebite și lipsa de efort cu care reușea să-i dovedească pe cei din jur.

Era atât de sigur pe el, că la un moment dat, când locuiam la casa bunicilor, eu eram în cireș, iar cireșul destul de aproape de stradă. Cele mai bune cireșe din viața mea acolo le-am mâncat, un cireș senzațional, pietros, feblețea mea. Bineînțeles că treceau mulți pe acolo, în special de la schimburi de la Turnătorie și ACC, erau pline străzile de sclaveți (oameni ai muncii). Cred că la schimbul de la ora 3, au trecut 2 tipi care mi-au cerut să le dau cireșe, stăteau la gard și nu mi-au vorbit prea frumos. Cred că m-au și amenințat că or să vină să rupă cireșul într-o noapte sau ceva și să mă bată și pe mine. Frate-miu care era undeva pe afară a auzit parțial sfârșitul discuției, dar în special tonul. Când i-am spus că m-au amenințat, am văzut pentru prima dată fața lui protectivă, a omului care în ciuda faptului că mă căpăcea la greu, totuși eram doar ciuca bătăilor lui, așa că trebuia să-și apere sacul de box ... cum îndrăzneau alții să se lege de sacul LUI de box?  Glumesc ... sau nu. 

În fine, mie la vremea aceea mi s-a părut că mi-a luat apărarea, așa că a fugit repede după tipii aia 2, i-a prins din urmă și rapid, fără multe discuții, le-a tras câte un picior în gură și câte un pumn că erau ăia pe jos și apoi au fugit mâncând pământul. L-am îndrăgit atunci ... pe ascuns.

Atât în școală, dar și la liceu, era bineînțeles cel mai bun la toate sporturile și cred cu mâna pe inimă că dacă era cu adevărat remarcat în acea perioadă, ghidat, coordonat de cineva competent, ajungea pe bune campion mondial sau ceva. Un săgetător get beget, sportivul de meserie. Și îmi pare tare rău că nu a reușit în direcția asta. Baschetul, alergările, înotul, judo, karate (făcea un șpagat perfect, mai ceva ca Mircea Badea și distrugea zidurile din bloc, mai ales cele aflate la peste 2 m înălțime, zidăria era făcută pulbere la margini), dar și fitnessul erau sporturile preferate și avea un corp splendid, fiind și foarte frumușel, era moartea gagicilor ... sau ar fi putut fi, însă caracterul lui, egoul lui bombastic l-au sabotat mereu și mereu și până la urmă a înșelat toate așteptările. A suferit ca fraierul, când ar fi putut să fie împreună cu femeile cele mai frumoase, care bineînțeles, l-au plăcut, toate cele mai frumoase pe care le știam și eu.

Iată cum arăta fratele meu la 18 ani.

Eu sunt cel de jos, la 12 ani

Splendid nu? Însă ... "Măr frumos pe dinăuntru găunos" ... iar asta a început să i se manifeste pe fizic.

La vremea aceea, educația nutrițională era absolut inexistentă, informațiile despre combinațiile alimentare sau ce să mai vorbim de nutriția echilibrată și deosebită pe care ar trebui să o aibe un sportiv. Îmi amintesc cât de haotic mânca, cum dădea pe gât litri întregi de lapte dulce (care acum știm cât de nociv poate fi), mânca și apoi cu burta plină ieșea să alerge, mâncăruri grele ... și alerga fratele meu câte 20 de km pe zi sau și mai mult uneori. Modul lui de a face sport, tot efortul lui, de admirat de altfel, a fost făcut complet greșit din punctul meu de vedere.

Și-a bușit gradat organele interne (totul și pe fondul de stres cu pregătirea la facultate - pentru politehnică, ceea ce în 88 era crimă și pedeapsă, pregătirea pentru bac). Printre altele era foarte bun și la matematică (făcea pregătire cu Pătran de la Grigorescu, dirigul meu de mai târziu, care mi-a scos ochii de nenumărate ori, comparându-mă cu frate-miu) și la fizică. Sigur, el nu a fost în clasele cele mai bune cum am fost eu, așa că nu știu cu cine se compara el. Cert este că nu a intrat la facultate, doi ani la rând, în ciuda deșteptăciunii lui. Lucru care l-a afectat mai mult decât a lăsat să se vadă sau să recunoască.

În acea perioadă au început nenumăratele lui probleme de sănătate în special cu stomacul și ficatul, iar mai târziu cu paraziții intestinali din care a avut de tot felul. A început să ia medicamente cu pumnul, efectiv, lucru care i-a agravat și mai tare problemele, făcându-i ficatul pulbere. Îmi amintesc anii în care se plângea mereu de durere și a devenit extrem de atent și sensibil la ce mânca. Nu mai mânca cu noi la masă, avea ore haotice, de cele mai multe ori mânca noaptea (asta până acum recent tot așa era) ... unii ar zice că e ulcerul. Era oricum extrem de irascibil, nervos, nu a știut să-ți canalizeze focul extrem de puternic pe care-l avea mereu, așa că nu întâmplător, organele interne au început să cedeze. Nimic nu este întâmplător când este vorba de sănătate, iar eu cred că starea lui lăuntrică, nearmonioasă, focul excesiv, egoul lui excesiv, nervozitatea, irascibilitatea, demonii lui lăuntrici (moșteniți sau împrumutați probabil de la tată) se reflectau în corpul lui, în ciuda eforturilor ca și sportiv.

Pe fondul acesta, în clasa a 12-a (în 88) la începutul anului școlar se mergea în practicile agricole. În acel an clasa lui a fost trimisă la cules de struguri, undeva pe lângă Valea Călugărească am impresia.  Se mergea câte 2-3 săptămâni, nu mai știu exact. Liceeni dormeau acolo la fața locului. Erau un fel de tabere de cules.

Eu nu am prins decât o singură practică agricolă de început de an școlar, dar nu tabără, ci niște zile la sortat cartofi. Cred că am fost odată sau de 2 ori, dar era fain, deși era muncă patriotică. Preferam  asta decât școala aia infectă, să mergem la cartofi unde era o chicoteală și jocuri de priviri cu fetele de la A și așa mai departe ...

Dar să revin la fratele meu. La un moment dat, într-una din seri, fratele meu a jucat cărți cu colegii, iar din ce am înțeles unul din colegi ori a trișat, ori a fost provocat de unul dintre colegi cumva mai batjocoritor așa, ceea ce pentru fratele meu era de nesuportat. El era șeful autoritar și absolut oriunde mergea. Cine îndrăznea să îi conteste această autoritate era călcat în picioare, ceea ce a și încercat, însă surpriză, schema asta nu ține cu toată lumea, iar tipul nu-i știa de frică așa că a avut un robinet sau o piatră în pumn și când l-a lovit în falcă pe fratele meu, iar ăsta a văzut stele verzi și a picat cu capul de un container de mere, unde a leșinat.

Când l-au adus acasă a doua zi, fratele era zombi ... Eu care mereu îl văzusem ca pe zeul atotputernic invincibil, când l-am văzut blană, într-un fel de delir, ca și cum ar fi fost beat, incoerent și cum nu-și putea aminti ce s-a întâmplat, am izbucnit într-un plâns că nu-mi venea să cred. Până în clipa aceea nu am realizat cât de mult țineam la el, cât de mult îl iubeam de fapt, iar văzându-l așa de fragil, moale, receptiv, a trezit în mine protectorul.

Pe scurt, fratele meu a fost la un pas de moarte, mai exact la câteva ore de ea. Tatăl meu l-a dus la un spital din Ploiești sau București, nu mai știu exact, unde a aflat că are un hematom subdural (sub craniu) și au trebuit să-l opereze de urgență. Din câte țin minte gaura din craniu este undeva deasupra urechii drepte. Nu mai țin minte cât a durat recuperarea, dar să-l văd așa fragil, chel, cu bandaj pe cap câteva săptămâni sau luni a fost înduioșător.

La vre-un an după acest eveniment s-a întâmplat și faza cu mâinile rupte.

Deci omul nostru, din "zeu" a devenit pentru un timp legumă. Pulbere pe interior, varză pe exterior, din campionul campionilor a devenit un om, cel puțin pentru câțiva ani, destul de fragil. Eșecurile de la facultate, faptul că nu și-a mai acoperit craniul cu plăcuță de metal, cum i se recomandase (iar eu cred că din cauza asta a cam început să prindă posturi străine în timp, tot mai puternic, ajungând în prezent, din punctul meu de vedere, destul de dezaxat), l-au făcut cred cumva să fie un om modificat (dar nu complet, căci mai târziu, după vreo 10 ani, a revenit pe vechile tipare, poate mai rău).

Am uitat să menționez că tot în această perioadă, mama a divorțat de tata, fix când eu aveam 12 ani și fratele 18 ani. Cred că pe frate l-a marcat mult mai mult momentul (decât a lăsat să recunoască) deși el a ales-o pe mama la proces, ca și părinte (ca și mine de altfel). Mai târziu am înțeles, că în ciuda faptului că și el îl detesta pe tatăl nostru, deoarece devenise prea tiranic și porc, în copilărie îl divinizase, îl iubise și fusese iubit de tatăl meu. El a avut o altă relație cu tatăl și mult mai îndelungată ca mine. După ce am apărut eu în schemă, nu prea a mai fost același lucru, eu am încurcat ițele.

După toate aceste lovituri dure, în care a trecut efectiv pe lângă moarte, omul nostru mega exteriorizat, mega exploziv, a început să reflecteze la nemurirea sufletului și să devină chiar introvertit ... pam pam. La vremea aceea nu se prea găseau cărți de psihologie, spiritualitate, însă îmi amintesc că mergea la biblioteca orașului și devora tot ce găsea în domeniul acesta al psihologiei și al minții.

După faza cu mâinile rupte, îmi amintesc cum mergeam cu el la plimbare pe drumul spre Lacul Bisericii, pe lângă zidurile albe ale rafinăriei Steaua Română și cum îmi spunea că simte că aceste experiențe l-au marcat teribil și că l-au făcut să reflecteze și să se maturizeze accelerat și că de atunci încolo nu mă va mai bate, că vrea să fie ca un tată pentru mine, unul mai iubitor decât tatăl meu (care tocmai ne părăsise pentru mult timp). În acea perioadă, eu având grijă de el (deoarece nu putea să se îngrijească singur), eu mă simțeam ca un fel protector pentru el, un rol cu totul nespecific mie.

Atunci am început să ne împrietenim și să ducem relația dintre noi, cred la un nivel superior. A fost frumos ... timp de vreo 15 - 20 de ani ... relativ și voi menționa de ce relativ, la momentele cronologice potrivite, dacă voi mai ajunge la acele momente care sunt relativ recente și încă dureroase.

Mai multe despre relația cu fratele meu în capitolele următoare de la alte vârste.

Eu cu tatăl meu am avut o relație extrem de rece, bazată pe frică și am mai povestit în celelalte capitole cam de ce și cum. Relația lui cu mama mea era cam pe ducă când am venit eu pe lume.

Cu 2 ani înainte de a veni eu, el a avut o relație extra conjugală cu altcineva din care a rezultat un alt copil. Adică am un frate vitreg mai mare cu 2 ani decât mine, un frate pe care nu l-am văzut decât odată în viață și habar nu am ce e cu el. Eu am aflat asta oricum după 20 de ani.

Acest tată - tiran e un scorpion care din câte am înțeles era cam afemeiat pe vremea când era șef de trib prin acea comună de lângă Câmpina. Mergea deseori la petreceri, de unde se întorcea noaptea sau dimineața, era un mare amator de alcool, iar mirosul cu care-l asociez este cel de cașcavea sau brânză telemea, de care am avut slavă domnului, din belșug  până la 10 ani. De asemenea am avut cărneturi din belșug, doctor veterinar fiind, aveam frigiderul și congelatorul plin de carne. Deci, în ciuda vremurilor grele de atunci, până când am împlinit 10 ani am fost o familie destul de prosperă și înstărită.

Amintirile cu tatăl meu nu sunt numai urâte, căci în cei 10 ani cât am locuit împreună concediile au fost concedii, în fiecare an mergeam la mare (în special la Mamaia), am mers prin toată țara, deoarece mama avea rude în Ardeal (în zona Biertan, pe lângă Târgu Mureș, în Iernut, Mediaș în special).

Despre vacanțele la mare de atunci îmi amintesc cu drag și am spus câte ceva despre ele în articolele anterioare. Cred că acelea erau singurele momente când tatăl meu îmi amintesc să-mi fi arătat relative momente de afecțiune. Cel puțin nu mai țipa la noi și nu ne mai punea să curățăm de scame covoarele cu mâinile goale și nu ne mai trata ca pe niște sclavi (era un puturos notoriu, dar obsedat de curățenie, dar să n-o facă el cumva, totul trebuia să-i fie adus la nas ... Mihăiță adă aia, ailaltă, șamd) ... Doar mașina lui mult iubită, o Dacie 1310 galbenă, a iubit-o mai mult decât pe oricine și era un tipicar. Avea o ordine și o curățenie în mașină de invidiat. Cred că a renunțat la Dacia lui abia după vreo 25-30 de ani, deși la banii lui putea să-și ia orice mașină.

El aducea banul gros în casă și mâncarea greu de găsit și cam asta era tot ce făcea el. Mama trebuia să robotească toată ziua, să facă mâncare, să spele rufe, să facă curățenie deși nu era casnică, ba dimpotrivă, avea o navetă grea, fiind profesoară de română la Breaza, iar noi eram în Câmpina. Normal, când îți vezi femeia tot timpul în rol de sclavă supusă, nu prea o mai respecți. Ea nu avea timp să se ocupe de partea feminină a ființei ei așa că lui, „normal", îi zburau ochii continuu după alte femei mai tinere, mai apetisante.

Din câte am înțeles de la unii prieteni de familie cărora mama li s-a confesat, tatăl meu de multe ori venea beat acasă sau cel puțin afumat și începea s-o călărească (un fel de viol în care ea era pasivă) și am înțeles că așa ar fi lăsat-o însărcinată de mai multe ori (pe vremea aceea nu exista pilula de a doua zi) și că ea a fost nevoită să își producă singură avorturi (deoarece epoca de "aoleo" interzicea asta), ceea ce absolut oribil. Aceasta a și fost cred eu, una din cărămizile care au dus la cancerul ei ovarian de mai târziu, care a și omorât-o la 58 de ani (pe lângă problemele emoționale nerezolvate legate de tatăl meu și chiar de fratele meu, care a fost o continuare a tatălui meu, pentru ea, în familie și lipsa de dorință de a trăi și bucurie de viață, datorate și unei obezități, a unui corp greoi, dar și a unei instisfacții profunde față de viață - și e de înțeles, toată viața a fost o servitoare, după cum i-a fost și numele predestinat - Robu).

Mama era o ființă foarte fină, delicată, sensibilă, inteligentă și cred că și-ar fi dorit o relație sexuală mai romantică și mai altfel decât îi oferea tatăl meu, cel puțin după ce m-am născut eu. Nu știu cum au fost după nașterea fratelui meu, dar presupun că nu prea bine.

De multe ori tatăl meu urla așa de tare la ea (o înjura, amenința cu bătaia, posibil s-o fi și atins, nu știu sigur) că aceasta era nevoită să iasă afară din casă și din ce am înțeles de la unii vecini, uneori a stat pe scări ore în șir până s-au îndurat unii vecini și au primit-o în casele lor.

Eu obișnuiam să-l evit maxim când apărea în peisaj, ca să ne vedem cât mai puțin, deoarece singurul sentiment pe care-l aveam în prezența lui, era unul de frică.  Cu fratele meu avea mai mult de împărțit și una dintre ultimele amintiri cu tatăl meu de când eram mici este că la un moment dat, fratele meu uitase să cumpere apă minerală (sau ceva) sau nu fusese să cumpere (parcă), iar nebunul a fost așa de furios pe el, că a luat pumnul de chei pe care-l căra cu el (chei de la ușă, mașină, cabinet) și a aruncat cu o așa forță după fratele meu că au făcut o gaură în lemnul tare al ușii (în mijlocul ușii). Dacă-i dădea în cap cred că-i spărgea capul.

Cert este că atunci când eu aveam 10 ani, mama împreună cu mine și cu fratele meu am plecat la casa bunicii adoptive (bunica adoptivă era sora mamei mamei mele, adică sora bunicii mele reale din partea mamei, care a murit cu mult timp înainte să mă nasc), deoarece nu se mai putea trăi alături de nebun.

Între timp tatăl meu a băgat divorț pe motiv că mama o înșeală cu alt bărbat!

Ca să vedeți mostră de ipocrizie. El curvarul, afemeiatul, fustangiul, el care avea un copil din flori, tocmai el o acuza pe mama că îl înșeală. Ba mai mult de atât, a venit cu șopârla de ajutor (tatăl lui - adică bunicul meu) ca martor la proces ca să mărturisească împotriva mamei mele. Așa familie de reptile mai rar. Așa tată așa fiu.

O ființă mai cuminte, fidelă, supusă, devotată, iubitoare ca mama, rareori am văzut. Mama trăia pentru familie, pentru copii. Nu ar fi îndrăznit să se uite la alt bărbat. Nu era pur și simplu genul ... nici nu ar fi avut timp să respire, între noi fie vorba cu 3 „draci” pe cap. În plus avea grijă și de mama ei adoptivă (mătușa ei) care era super sclerozată și cu probleme de locomoție (avusese un accident la coloană pe când fusese internată într-un spital din Câmpina).

Această bunică, căreia îi ziceam mamaia, era așa de bolnavă că făcea pipi pe ea. Se ridica greu din pat și făcea pipi într-o cană, iar de multe ori nimerea pe lângă. Îmi aduc și acum aminte mirosul înțepător de pipi care venea din zona ei. Mi-o amintesc și când eram mai mic și era mai întreagă la cap. Era o ființă iubitoare și-mi mai amintesc că mă punea să-i scot firele de păr din barbă cu penseta și-mi dădea bani pentru asta (1 leu firul).

Când am locuit la casa ei de pe Plopilor (aproape de intersecția cu Tudor Vladimirescu), mamaia stătea în sufrageria casei, deci toată casa puțea a pipi. Pe vremea aceea nu existau pamperși și mașini de spălat moderne (mama spăla totul la mână ... la bloc aveam o mașină din aia veche, comunistă, care spăla pe jumătate). Am suportat această situație timp de 5-6 ani (2 ani cât am stat la ea la casă și încă vreo 3-4 ani cât a mai durat până a murit și se mutase în apartamentul de la bloc împreună cu noi). În apartamentul de la bloc avea camera cea mai izolată, cu 2 uși, deci era mai bine pentru noi. Deci mama a îngrijit-o vreo 15-20 de ani aproape, pe mamaia. A fost o perioadă sumbră. Când a dat colțul mamaia, am simțit cu toții o mare ușurare, dar a mai durat ceva vreme până a ieșit mirosul de pipi din pereți.

Revenind la procesul de divorț. Eu și fratele am ales să rămânem cu mama, așa că instanța ne-a dat nouă apartamentul conjugal, cu mobilele, iar lui i-au rămas restul lucrurilor (mașina și ce alte bunuri mai de valoare fuseseră prin casă). Ca și copii am făcut o alegere cu inima și pot spune că din clipa aceea toată viața noastră financiară a fost dată complet peste cap. Din prinți am devenit sărăntoci.

Tatăl meu ca să ne pedepsească cred, pentru alegerea făcută, nu ne-a mai căutat timp de 20 de ani. Nu ne-a mai ajutat cu nimic, nu ne-a sunat, a dispărut complet din viața noastră. Culmea, acum de curând, am auzit din diverse surse, că el se lăuda ce mult ne ajută și ce nerecunoscători eram noi copiii. Deci cât de japiță ordinară de om să fii să faci așa ceva? Dacă statul nu l-ar fi obligat să ne plătească pensia alimentară, sunt ferm convins că nu ar fi ridicat un deget pentru noi.

Ba mai mult, după faza cu operația fratelui meu, tatăl meu a negociat cu familia băiatului care l-a bătut pe fratele meu ca să nu facă ăla pușcărie și i-a făcut pe ăia să plătească ori 14 000 de lei, ori 20 000 de lei (cam echivalentul de acum), nu mai știu exact. Și ce credeți că a făcut tatăl meu? A ținut el banii. Acest gest a revoltat-o până și pe sora tatălui meu care s-a certat pe viață cu el, la faza asta și l-a făcut pe animal să ne dea și nouă banii (cel puțin partea noastră). Cred că era vorba de 20 000 de lei, iar 6 000 i-a păstrat tatăl meu (probabil compensații pentru efortul făcut cu fratele meu prin spitale) și restul ni i-a dat nouă. Cu ajutorul acestor bani am reușit să ne menținem pe linia de plutire câțiva ani.

Mamaia (mama 2 pentru noi) fusese casnică și nu mai știu dacă primea vre-un fel de pensie. Așa că mama cu salariul ei de profesoară avea grijă de toți 4. Îi dădea și bani de pregătire la mate și fizică fratelui meu.

Bunicii adevărați din partea mamei muriseră prin anii 60, destul de tineri, familia ei era în Ardeal și ne mai trimiteau odată pe an, ceva merinde pe pe plaiurile copilăriei mamei (unde era proprietară pe vre-o bucată de pământ alături de cei 12 frați ai ei, bucată de pământ pe care știu că a cedat-o la un moment dat). În rest nema.

Dintre rudele mamei, mai era un frate la București (V, care avea 2 copii), dar care a fost un tip destul de rece (nu cred că l-am văzut decât o dată sau de 2 ori) sau poate nu-l plăcea pe tatăl meu. Cert este că nici după divorț nu s-a arătat mai familist sau mai prietenos cu noi.

Tot în București mai era o soră a lui mamaia (o altă mătușă a mamei) care avea o fiică, E, o femeie cu care ne-am înțeles foarte bine, foarte foarte mulți ani, pe care am simțit-o mult timp ca pe o a 3-a mamă (nașa de botez a fratelui meu ... pe care evident l-a favorizat și plăcut mai mult toată viața și chiar și în prezent, e de partea lui, iar cu mine a rupt-o definitiv ... de ce și cum la momentul potrivit). Ea ne-a mai susținut din când în când și mai era un prieten de familie, nea S, care ne-a ajutat mult în momente grele.

În rest, cam toți "prietenii" de familie anteriori divorțului, au dispărut ca prin farmec, aflând pentru prima dată că totuși, interesul poartă fesul. Acum nu mai eram atractivi, așa că ne-am cam trezit singuri și am putut experimenta și noi pe pielea noastră vreo 4 ani de sărăcie proletară comunistă, de prin 86 până la revoluție.

Îmi amintesc că-mi ziceau toți să merg la tatăl meu să-i cer bani, să-i cer una alta. Preferam să mor de foame decât să-l mai caut pe omul ăla. Și nu era chestie de orgoliu, ci de frică, de maximă repulsie și oroare pe care acel individ mi-o stârnea. Mi se părea sub demnitatea umană să mă duc să mă căciulesc pe lângă el, chiar și copil fiind. Chiar și mama mă îndemna să mă duc la tata, să nu zică lumea că ne spală ea pe creier sau ceva să nu ne ducem la el.

Deci nu, până când m-am cununat prima dată (o cununie de interes, nimic special, de care voi vorbi la momentul potrivit), asta pe la 24 de ani nu am mai vorbit cu el. Iar la cununia (nereligioasă) l-am invitat culmea, că a insistat mama. Ea nu m-a crezut că nu era nimic serios, dar visa să mă vadă la casa mea, să am copii (vise obișnuite) și nu se putea să nu fie ambii părinți de față (tâmpenii din astea).

După faza care a făcut-o tatăl meu cu banii aceia de pe urma lui frate-miu, atât sora tatălui meu (din București), cât și bunicul (tatăl tatălui meu - tot din București) s-au întors împotriva ăstuia. Culmea, care bunic fusese martor în procesul de divorț împotriva mamei, acum era de partea noastră (penibil și jenant pentru el) și a rămas de partea noastră până a murit, prin 97 sau ceva de genul (a regretat până a murit că i-a luat partea tatălui meu în proces și că a mințit ca un ordinar ce a fost atunci). Deci familia tatălui meu era de partea noastră, ca să vezi, dar în ciuda acestui fapt, prea mult ajutor nu am văzut din partea lor, decât mai târziu în primul meu an de facultate (de care voi povesti la momentul potrivit).

Bunica din partea tatălui meu (cea de pe spița lui Ștefan cel Mare) a murit prin 83 și nu mi-o amintesc.

Soțul mamaiei din Câmpina, nea Gogu cizmarul, a dat și el colțul din cauza cirozei hepatice pe la 88 de ani (cred că prin 85 - 85) însă nu o să uit niciodată țoiurile lui de țuică (pe care le bea la fiecare masă, țoiuri de diverse mărimi), omletele cu ceapă verde și mărar (care și acum le prepar după rețeta lui) și mirosul înțepător de prenadez din atelierul lui din spatele casei (unde se ascundea căci nu avea voie să fie mic întreprinzător). Îmi amintesc cum îl urmăream fascinat încercând să prind meseria. cuțitele  lui speciale, calapodurile, maldărele de pantofi uzați, polizorul, țintele, ața cauciucată și multe alte ustensile pe care le folosea un cizmar. Atunci am început eu să fac primele meștereli, să repar una alta, să bat un cui aici, să strâng o sârmă dincolo.

De asemenea, nu uit via lui din spatele casei (un teren de vreo 10x4 m), mustul făcut de el, sticlele de vin tulbure și damigenele (care după ce s-au golit le-am vândut pentru primii bani - după cum am zis într-un articol anterior). Tot el mă speria când eram mic cu povestea nu știu cui care ieșea din haznaua din curte, un bau bau care mă mânca dacă nu eram cuminte. De asemenea nu uit cum mă alerga când mă suiam pe acoperișul de tablă al casei tropăind tabla aia de-o vedea naiba sau când rupeam cireșele cu tot cu codițe.

Și bineînțeles nu o să uit niciodată bicicletele lui Tohan din care una, cea albastră, cu cadru, care era un pic cam înaltă pentru mine, am călărit-o prin tot orașul. Când coboram de pe biclă, cadrul mereu mă lovea între picioare și aveam o vânătaie neagră cât două palme, acolo sub fese.
Deși era un om relativ brut, simplu, neafectuos ca structură, l-am îndrăgit, iar când a murit, a fost primul meu contact cu moartea. Nu-mi venea să cred că nu mai e, aveam noduri în gât și am plâns. A fost prima și ultima dată când am fost impresionat de moartea cuiva așa de puternic, până în prezent.
Am mai regretat bineînțeles moartea timpurie a mamei, a lui Freddie Mercury, Michael Jackson, Robbin Williams, dar nu la intensitatea de atunci.

După moartea lui îmi amintesc că am făcut singur o ordine în spatele casei la un moment dat, am scos via, am dărâmat coșmeliile deoarece erau o sursă de mizerie și am încercat să reamenajez camera unde locuise cândva nea C. bețivu de la TCM. Era o cameră separată de restul casei. Nu prea am reușit.

Unul dintre puținele momente paranormale din viața asta le-am trăit după moartea bunicului, în acele 40 de zile de după moartea lui, în care se spune că sufletul e posibil să rătăcească și să mai rămână prin preajma locurilor în care a trăit corpul fizic. La acea vreme, cred că prin 86 sau 87, locuiam cu mama și fratele meu, în casa bunicilor (adoptivi) și imediat după moartea bunicului am început să auzim sunete ciudate, aproape noapte de noapte, prin pod. Era ca și cum cineva ar fi mers prin pod târșâind picioarele sau bocănind. Nu a fost impresia mea subiectivă, căci și mama și fratele meu am auzit aceste sunete. Ba mai mult, într-una din zile, fratele meu s-a urcat în pod cu o lanternă, să vadă dacă se vede ceva. Nu a văzut nimic bineînțeles, iar sunetele acelea au continuat o bună bucată de vreme. Nu știu dacă au fost 40 de zile sau mai mult. Nu am fost atent la acest aspect, însă mai târziu după ce am aflat de însemnătatea celor 40 de zile am realizat că acesta este posibil să fi fost răspunsul.

Dintre rude îmi mai amintesc de sora tatălui, M. și fata ei, O, o verișoară îngâmfată, mega rebelă și curviștină din ce am înțeles, care nu mi-a plăcut niciodată și care a și plecat devreme din țară, după care am pierdut legătura. M. în schimb, a fost un pic mai prezentă în viața noastră fiind una din acele rude care au plecat din țară încă de pe vremea lui Ceașcă, revenind și plecând până s-a pensionat. Se vedea că are contact cu exteriorul, deoarece avea niște lucruri deosebite la vremea aceea și nu o să uit serile petrecute la ea în apartamentul de la etajul 10 din zona Nicolae Grigorescu, unde mă uitam la filme video non-stop și atunci am pus prima dată mâna pe o telecomandă de televizor color. Cred că era prin 88, 89. Magie de-a dreptul. Faptul ca ba pleca, ba venea, a făcut ca relația noastră să dea rateuri, însă în ciuda faptului că era de departe mult mai înstărită ca noi, nu prea a sărit în ajutorul nostru, deși evident aveam nevoie . Fiecare cu aia măsii, cum s-ar spune.

Cu rudele din Ardeal ale mamei m-am văzut odată sau de 2 ori în viață, iar legătura cu ele s-a cam rupt încă de când era mama în viață. Îmi amintesc de Lizica N. de ex. una din surorile mamei (care avea 2 copii, Cristina și Petruș parcă) dintr-un sat de lângă Târgu Mureș (Ungheni) unde am fost de vreo 2 ori. Îmi amintesc doar ce supă de pui cu tăiței fabuloasă făcea, băile în râul nămolos Niraj (parcă se numea) și cred că atunci am văzut prima dată cum se taie o găină.
Îmi mai amintesc de Ionică din Biertan , casa lui mare și patul king size într-una din camerele mari și reci ale acelei case și dealurile copilăriei mamei din satul Valchid (comuna Birtan) unde cred că am auzit pentru prima dată cântând cucu și am văzut o moară pe apă.
De asemenea îmi mai amintesc o nuntă din Mediaș, a unui verișor (Otillo), prima nunta la care am participat în viața asta. Prăjiturile Televizor de la nuntă (așa se numeau) mi-au rămas întipărite pe viață în memorie. Mai era o rudă prin Beiuș, una prin Iernut (unde am și înoptat odată) și una prin Satu Mare (Toții e chema).
Ceea ce m-a frapat este că majoritatea vorbeau ungurește și preferau să vorbească ungurește deși erau pe jumătate români.
Cu niciuna din rudele din Ardeal (în afară de Toții - mama și-a mai scris cu ea un timp) nu am ținut legătura, așa că am pierdut complet legătura cu ele. Doar E. verișoara mamei îi mai știe, însă deoarecea am rupt-o și cu ea, acum nu mai am cum să reiau legătura în nicun fel.
Așa că de pe la 14 ani, majoritatea rudelor mele nu prea le mai știam. Către 25 - 30 de ani, au cam dispărut majoritatea din peisaj, iar în prezent, nu pot spune că mai există nimeni de pe partea mea, nici de la mamă, nici de la tată cu care să mai țin legătura și nici nu aș mai vrea. Mi s-ar părea niște legături absolut false, forțate.

Și într-un fel e mai bine așa, căci mă simt mult mai liber și pot să mă exprim fără a-mi fi teamă că vre-una din rude m-ar citi să se oftice. De asemenea, adeseori familia poate fi și un obstacol mai ales când viziunile tale nu converg cu viziunile ei, când drumul tău nu coincide cu al lor. Presiunea familială poate atârna asupra multor decizii importante din viața unui om, mai ales în privința spiritualității, pe care majoritatea nu o înțeleg. Dar despre aceste aspecte mai adânci, voi vorbi poate, mai încolo.