Un articol scris prin 2017
M-am blocat un pic în depănarea amintirilor deoarece sunt atât de multe și disparate, pe diverse categorii și fără o legătură coerentă între ele așa cum mi-aș fi dorit să fie pentru a păstra linia de până acum.
De asemenea mi-e greu să le pun într-un context mai larg care-mi depășește propria persoană, dar mă voi strădui.
În plus spre bucuria "dujmanilor", în ciuda unei medii de 400 - 500 de vizionări/articol, nu prea se înghesuie nimeni să-și dea cu părerea ... Nici pro, nici contra. Ignorare totală ... Nici din partea celor care la început mai ziceau una alta. Zici că sunt omul invizibil ... LOL
Abia zilele trecute a venit un cunoscut și mi-a spus că se regăsește în ceea ce fac și să continui, plus alte lucruri motivaționale.
Pe de-o parte mă simt cam dezumflat, pe de alta mai liber căci văd că indiferent ce spun nimeni nu pare afectat, deranjat așa că mă simt liber să mă exprim fără cenzură. Data trecută chiar am abordat un alt subiect sensibil ...
În fine, eu cred că voi continua, dar poate, într-un ritm mai relaxat
Asta îmi aduce aminte de bancurile următoare:
- Doctore de la un timp mă simt așa cam invizibil, nu prea mă mai bagă lumea în seamă ...
- Următorul!
‑ Dle doctor, în anticameră este un bărbat care pretinde că e omul invizibil.
‑ Spune‑i că nu pot să‑l văd acum.
De asemenea mi-e greu să le pun într-un context mai larg care-mi depășește propria persoană, dar mă voi strădui.
În plus spre bucuria "dujmanilor", în ciuda unei medii de 400 - 500 de vizionări/articol, nu prea se înghesuie nimeni să-și dea cu părerea ... Nici pro, nici contra. Ignorare totală ... Nici din partea celor care la început mai ziceau una alta. Zici că sunt omul invizibil ... LOL
Abia zilele trecute a venit un cunoscut și mi-a spus că se regăsește în ceea ce fac și să continui, plus alte lucruri motivaționale.
Pe de-o parte mă simt cam dezumflat, pe de alta mai liber căci văd că indiferent ce spun nimeni nu pare afectat, deranjat așa că mă simt liber să mă exprim fără cenzură. Data trecută chiar am abordat un alt subiect sensibil ...
În fine, eu cred că voi continua, dar poate, într-un ritm mai relaxat
Asta îmi aduce aminte de bancurile următoare:
- Doctore de la un timp mă simt așa cam invizibil, nu prea mă mai bagă lumea în seamă ...
- Următorul!
‑ Dle doctor, în anticameră este un bărbat care pretinde că e omul invizibil.
‑ Spune‑i că nu pot să‑l văd acum.
Apropos de bancuri, cred că în această perioadă (7 - 14 ani) am început să zic bancuri, observând că am o capacitate mai mare decât alții să le rețin și un talent mai mare de a le spune, pentru a-i face pe alții să râdă, deși, ca fapt divers, eu râdeam cel mai mult la bancurile mele și chiar și acum descopăr că încă sunt așa. Râd mai tare decât ceilalți uneori ... uneori fiind penibil, mai ales dacă sunt singurul care râde :))
Însă în perioada liceului și încă vreo 5-6 ani după a fost perioada mea de "glorie" pe acest subiect, care chiar m-a pasionat. Dacă era și pe atunci vre-un concurs gen IUmor poate m-aș fi băgat sau pe StandUp Comedy, însă nu am avut suficient de multă încredere în mine și dorință de faimă. Despre asta mai multe la timpul potrivit.
Mi se spune că eram mai tot timpul cu zâmbetul pe buze, exuberant, jovial, voios și că emanam o vibrație tonică, plăcută. Stau și mă întreb acum, cu ce folos?
Poate dacă mă făceam actor eram pe o cale mai apropiată sufletului meu. Poate.
Însă fiind lăsat liber, de capul meu, să-mi aleg drumul fără niciun fel de ghidaj sau încurajare în vreo direcție sau alta, cumva am plutit în derivă, urmând impulsurile de moment, făcând ceea ce simțeam atunci, trăind clipa, fără un plan anume sau un scop mai înalt.
Iar acum sincer, regret parțial, că nu am avut un adult care să vadă în mine un anumit potențial, să mă încurajeze și să mă susțină să merg în acea direcție. poate mi-ar fi fost mai bine din anumite puncte de vedere.
Poate că am fost și un pic divergent, adică bun la toate sau la prea puține, fiindu-mi aproape imposibil să-mi dau seama ce doresc cu adevărat să fac, ce-mi place, ce simt, ce cale să urmez. Știam mult mai bine ce nu-mi place decât ceea ce-mi pace, însă dacă mergeam prin excludere tot rămâneau mult prea multe opțiuni. M-ar fi ajutat poate viziunea foarte clară a unui adult care să mă fi cunoscut mai bine poate, decât mă cunoșteam eu și care să-mi fi dat un impuls clar sau să-mi explice clar opțiunile. Mama mă încuraja indiferent ce alegeam eu. Pe mama eu o dominam. Alți adulți influenți nu prea avem în preajmă în afară de fratele meu, care și el era destul de miserupist și cu care, după cum am mai spus, nu prea puteam vorbi ... el era prea cool, prea superior față de mine sau așa se simțea el.
Cumva nu mă mir că am ajuns mai târziu să cochetez cu spiritualitatea și mă regăsesc un pic în povestea lui Osho (Autobiografia unui mistic nonconformist), doar că eu nu m-am trezit așa de puternic. Și el a fost lăsat de capul lui, însă trăind într-o cultură orientată către spiritualitate, egregorul nației și castei lui, poate bagajul lui karmic, l-au dus către un alt fel de rebeliune interioară, în care a devenit un om extrem, dar extrem de puternic și trezit. Eu, așa și așa către slab ...
Îi invidiam un pic pe cei care-i vedeam cu o misiune clară, foarte buni într-o anumită direcție sau alta: foarte buni matematicieni, foarte buni sportivi, foarte buni bătăuși, foarte buni desenatori, artiști, chitariști, foarte buni la limbi străine șamd. Unii păreau să aibă o misiune predestinată mult mai clară decât a altora sau decât a mea. Eu cumva m-am simțit mai mereu cumva cam al nimănui, într-o derivă interioară, pe care însă trăiam cu impresia c-o am sub control. Mergeam purtat de vânt ca o frunză. În ce direcție, habar n-aveam.
Există acum teste psihologice care te pot ajuta ca și copil (sau pe părinți) să-și dea seama ce fel de înclinații sau aptitudini există, ca să-ți fie mai ușor să identifici o cale, un scop, o misiune. Însă pe vremea copilăriei mele eram trași la ștanță de sistem, fără alternative. Acum, cum necum, au mai apărut alternative: homeschooling, Valdorf, Montesori, școala democratică ...
Alegerile pe care le-am făcut pentru viața mea (cel puțin în acea perioadă) au fost destul de la plesneală, de genul: cum mi-o fi norocul. Și poate una din cele mai neinspirate alegeri a fost determinată poate și de un orgoliu de băiat frumos și inteligent al lu' mama când am ales să merg la mate-fizică la colegiul Nicolae Grigorescu, cel mai bun din orașul Câmpina. Eram destul de bunicel la mate, însă fizica și chimia nu le-am putut înghiți.
Fratele meu fusese acolo, la Grig, nu la mate-fizică ci la un profil gen mecanică sau ceva de genul și fusese unul dintre cei mai buni din clasa lui de liceu. Cum necum învățasem ca disperatul matematica (după cum am mai povestit pe aici) așa că am reușit să intru printre cei mai buni la Grig (după cum numeam liceul între noi elevii), la C. Și am nimerit tot cu diriginte de matematică (ceva ce urma să devină un adevărat coșmar), pe Pătran. Însă despre aventura nebunească cu Pătran voi vorbi la capitolul liceu. Nu știu de ce am avut destinul asta karmic fix cu matematica, căci în afară de școală nu am mai avut nevoie de ea, decât la nivel de clasa a 3-a cel mult.
Poate dacă mă făceam actor eram pe o cale mai apropiată sufletului meu. Poate.
Însă fiind lăsat liber, de capul meu, să-mi aleg drumul fără niciun fel de ghidaj sau încurajare în vreo direcție sau alta, cumva am plutit în derivă, urmând impulsurile de moment, făcând ceea ce simțeam atunci, trăind clipa, fără un plan anume sau un scop mai înalt.
Iar acum sincer, regret parțial, că nu am avut un adult care să vadă în mine un anumit potențial, să mă încurajeze și să mă susțină să merg în acea direcție. poate mi-ar fi fost mai bine din anumite puncte de vedere.
Poate că am fost și un pic divergent, adică bun la toate sau la prea puține, fiindu-mi aproape imposibil să-mi dau seama ce doresc cu adevărat să fac, ce-mi place, ce simt, ce cale să urmez. Știam mult mai bine ce nu-mi place decât ceea ce-mi pace, însă dacă mergeam prin excludere tot rămâneau mult prea multe opțiuni. M-ar fi ajutat poate viziunea foarte clară a unui adult care să mă fi cunoscut mai bine poate, decât mă cunoșteam eu și care să-mi fi dat un impuls clar sau să-mi explice clar opțiunile. Mama mă încuraja indiferent ce alegeam eu. Pe mama eu o dominam. Alți adulți influenți nu prea avem în preajmă în afară de fratele meu, care și el era destul de miserupist și cu care, după cum am mai spus, nu prea puteam vorbi ... el era prea cool, prea superior față de mine sau așa se simțea el.
Cumva nu mă mir că am ajuns mai târziu să cochetez cu spiritualitatea și mă regăsesc un pic în povestea lui Osho (Autobiografia unui mistic nonconformist), doar că eu nu m-am trezit așa de puternic. Și el a fost lăsat de capul lui, însă trăind într-o cultură orientată către spiritualitate, egregorul nației și castei lui, poate bagajul lui karmic, l-au dus către un alt fel de rebeliune interioară, în care a devenit un om extrem, dar extrem de puternic și trezit. Eu, așa și așa către slab ...
Îi invidiam un pic pe cei care-i vedeam cu o misiune clară, foarte buni într-o anumită direcție sau alta: foarte buni matematicieni, foarte buni sportivi, foarte buni bătăuși, foarte buni desenatori, artiști, chitariști, foarte buni la limbi străine șamd. Unii păreau să aibă o misiune predestinată mult mai clară decât a altora sau decât a mea. Eu cumva m-am simțit mai mereu cumva cam al nimănui, într-o derivă interioară, pe care însă trăiam cu impresia c-o am sub control. Mergeam purtat de vânt ca o frunză. În ce direcție, habar n-aveam.
Există acum teste psihologice care te pot ajuta ca și copil (sau pe părinți) să-și dea seama ce fel de înclinații sau aptitudini există, ca să-ți fie mai ușor să identifici o cale, un scop, o misiune. Însă pe vremea copilăriei mele eram trași la ștanță de sistem, fără alternative. Acum, cum necum, au mai apărut alternative: homeschooling, Valdorf, Montesori, școala democratică ...
Alegerile pe care le-am făcut pentru viața mea (cel puțin în acea perioadă) au fost destul de la plesneală, de genul: cum mi-o fi norocul. Și poate una din cele mai neinspirate alegeri a fost determinată poate și de un orgoliu de băiat frumos și inteligent al lu' mama când am ales să merg la mate-fizică la colegiul Nicolae Grigorescu, cel mai bun din orașul Câmpina. Eram destul de bunicel la mate, însă fizica și chimia nu le-am putut înghiți.
Fratele meu fusese acolo, la Grig, nu la mate-fizică ci la un profil gen mecanică sau ceva de genul și fusese unul dintre cei mai buni din clasa lui de liceu. Cum necum învățasem ca disperatul matematica (după cum am mai povestit pe aici) așa că am reușit să intru printre cei mai buni la Grig (după cum numeam liceul între noi elevii), la C. Și am nimerit tot cu diriginte de matematică (ceva ce urma să devină un adevărat coșmar), pe Pătran. Însă despre aventura nebunească cu Pătran voi vorbi la capitolul liceu. Nu știu de ce am avut destinul asta karmic fix cu matematica, căci în afară de școală nu am mai avut nevoie de ea, decât la nivel de clasa a 3-a cel mult.
Îmi amintesc totuși că eram un bun observator (o calitate absolut necesară unui comediant bun, zic eu) și ce mai râdeam cu bunul prieten S, urmărind cu atenție chipurile oamenilor, expresiile lor, sunetele pe care le scoteau.
După ce ne umpleam burțile de prăjituri (Doboș tort - preferatul meu, Amandine, prăjituri Moca, eclere, savarine și mai erau unele în formă de banană parcă și altele cu niște fețe de broscuță (care cred că se numeau chiar așa, Broscuțe) și beam câte un Cico, Brifcor sau Quik, stăteam cu fundul pe marginea de piatră de la cofetăria de lângă Peco de pe Bălcescu (colț cu Orizontului) și ne hlizeam făcând tot felul de comparații de genul,: ce față de cartof prăjit are ăla, ce râs de bormașină, ce față de menghină, ce cap de colac de WC, ce voce ascuțită, zici că tai sticla cu fierăstrăul, ce surâs de stropitoare, șamd.
Genul acesta de comparații care mai de care mai haioase și imaginative, au rămas o notă distinctivă a umorului cu care prietenul meu S, care este un bun scriitor, își concepe creațiile.
După ce ne umpleam burțile de prăjituri (Doboș tort - preferatul meu, Amandine, prăjituri Moca, eclere, savarine și mai erau unele în formă de banană parcă și altele cu niște fețe de broscuță (care cred că se numeau chiar așa, Broscuțe) și beam câte un Cico, Brifcor sau Quik, stăteam cu fundul pe marginea de piatră de la cofetăria de lângă Peco de pe Bălcescu (colț cu Orizontului) și ne hlizeam făcând tot felul de comparații de genul,: ce față de cartof prăjit are ăla, ce râs de bormașină, ce față de menghină, ce cap de colac de WC, ce voce ascuțită, zici că tai sticla cu fierăstrăul, ce surâs de stropitoare, șamd.
Genul acesta de comparații care mai de care mai haioase și imaginative, au rămas o notă distinctivă a umorului cu care prietenul meu S, care este un bun scriitor, își concepe creațiile.
Asta îmi amintește de alte chestii comice și expresii prin care făceam mișto de diverse filme sau situații întâlnite în viața de zi cu zi în acea perioadă. De exemplu:
un iaurt în flăcări;
cine a bărbierit statuia?;
un zâmbet de sub tramvai;
cine-a pus magiun pe clanță?;
cine-a-nfipt zambila-n brânză?;
ești tare ca fularul și ca untul la soare;
cel mai tare din parcare și parcarea era goală;
doi scheleți se trag de piele;
doi scheleți sar gradul și unul rămâne-n țambră; ...
Tu știi câte roţi are vaporu'?
Tu-mi spui mie că rața-mpunge, când ea măcăne și fuge?
Chiar și acum folosesc niște expresii din copilărie care sună a țigănească, dar nu știu dacă sunt pe bune:
ajmapela la canada, abrâșcala la diaz.
Apoi îmi amintesc niște versuri pe care mi le zicea mama că erau cântate prin studenția ei:
Nu mai rupeți florilii ca și ele este vii, așa cum ele este pui de pom și noi suntem pui de om.
Nu mai rupeți florilii ca și ele este vii, așa cum ele este pui de pom și noi suntem pui de om.
sau
Nu vă mai scărpinați copii, că și purecii ie vii, dați-vă cu DDT să vedeți ce bine e.
Nu vă mai scărpinați copii, că și purecii ie vii, dați-vă cu DDT să vedeți ce bine e.
Coana mița biciclista a căzut și și-a rupt pi...tpalac într-un copac, mie-mi vine să mă ca...lule mănânci ovăz, mie-mi vine să mă bă...țule de ce te-ai rupt mie-mi vine să te fugi de aici că bla bla ...
Apropos de Mița, aveam în oraș un tip (bărbat cu gesturi de muiere, care se farda și-și punea uneori și haine de femeie, deși se vedea că are barbă) despre care lumea zicea că-i hermafrodit (adică și bărbat și femeie), căruia i se spunea Mița. Copii strigau după el Mița, Mița ... biciclista a cazut si si-a rupt p... Iar el nici nu te lasă să termini și îți zicea cu vocea lui efeminată: "Du-te mey în pula mea..." lol
Și că tot veni vorba de personaje pitorești aveam în blocul vecin (în 43) un tip O, cu o boală din aia ciudată că era retardat și nu se putea deplasa decât cu greu și strâmb care avea o bicicletă cu 3 roți. Parcă-l văd cum dădea la pedale și apoi își lua picioarele de pe pedale și cu fața aia strâmbă se bucura zâmbind schimonosit ... Cred că era cu vreo 10 ani mai mare ca noi, însă avea mereu același comportament infantil. Deși noi aveam 10-12 ani, iar el vreo 22, tot minte de grădiniță avea.
Apoi în blocul 38 cred era C, tot așa retardată care nu putea să meargă decât foarte încet și avea o față de chinezoaică țigancă cumva ca și familia ei, o familie de muncitori sărăntoci, care am impresia că locuiau la parter. Venea și te lua de mână ca un bebeluș din ala de 2 ani deși avea cu vreo 10 ani mai mult ca noi. Îmi amintesc cum râdeam de ea imitând-o zicând : Ce mai faciii tuuu? Unii te ducii tuu? Cu un puternic accent chinezesc ... O viață chinuită ...
Apoi prin zona grădinilor din fața blocului (în perioada anilor 80, grădini de care am vorbit în articolul anterior) se aciuiau tot felul de ciudați. Îmi amintesc că mergeam fetițe și băieței să prindem mormoloci și salamandre în ochiurile de apă de pe lângă țevile de petrol care traversau câmpul din fața blocului și treceau și pe lângă autogară. Și acum îmi amintesc că din când în când trecea ceva prin ele, posibil petrol, la anumite ore și scoteau un sunet ascuțit sacadat ... asta e ceva ce acum îmi amintesc în timp ce scriu.
Pe lângă autogară îmi amintesc că am întâlnit un exhibiționist căruia îi plăcea să se masturbeze uitându-se la fetițe și când treceam prin apropierea lui își dădea pantalonii jos și-și flutura lebărul, iar noi fugeam râzând.
Apoi avem șanse să dăm peste un alt retardat, tot pe la autogară căruia îi ziceau Mihai și strigam după el : Mihai Mihai ce p..ă mare ai! Iar el ca o gorilă din aia greoaie și oligofrenă încerca să arunce după noi cu ceva.
Atunci am învățat să vorbim urât, să înjurăm, iar printre băieți era cumva o fală să cunoști cele mai urâte înjurături. Pe lângă autogară erau mulți bețivi și mereu aveai ocazia să auzi ceva care să-ți "îmbogățească" vocabularul.
Una dintre trăsnăile făcute de mine a fost la un moment dat să fac pipi împeună cu S într-un bidon de suc și apoi să le dăm copiilor să bea zicându-le că e suc. Și cred că în aceiași zi sau perioadă am inventat o înjurătură codată pe care doar eu și cu S o știam și ne tăvăleam pe jos de râs când o ziceam. Aceasta înjurătură era un termen inventat de noi care suna ceva de genul: ȚÂNȚÂNVAILER iar pentru noi însemna ceva gen: mai du-te-n aia mătii sau ceva de genul. Ceilalți copii se uitau la noi ca proștii, iar noi le-o ziceam cu sete: ȚÂNȚÂNVAILER și râdeam cu lacrimi.
Una dintre trăsnăile făcute de mine a fost la un moment dat să fac pipi împeună cu S într-un bidon de suc și apoi să le dăm copiilor să bea zicându-le că e suc. Și cred că în aceiași zi sau perioadă am inventat o înjurătură codată pe care doar eu și cu S o știam și ne tăvăleam pe jos de râs când o ziceam. Aceasta înjurătură era un termen inventat de noi care suna ceva de genul: ȚÂNȚÂNVAILER iar pentru noi însemna ceva gen: mai du-te-n aia mătii sau ceva de genul. Ceilalți copii se uitau la noi ca proștii, iar noi le-o ziceam cu sete: ȚÂNȚÂNVAILER și râdeam cu lacrimi.
Apropos de bețivi, unul dintre cei mai notorii era un motociclist bețiv care avea o mobră și căruia îi se spunea Piticu parcă. Era mic de înălțime și rău cu spume. Mereu făceau copiii mișto de el. Cred că doar beat l-am văzut.
Și un ultim personaj care-mi vine în cap era un șofer de la autogară căruia i se zicea Bebe și care era imens, când se urca în autobuz se lăsa autobuzul pe partea lui. Era foarte înalt și cu o burtoacă imensă, ziceai că e pătrat. Dar era om bun și cred că uneori mai ne dădea și nouă una alta.
Un alt lucru comic îmi amintesc că imitam bine destul de multe animale, iar pe Donald rățoiul din desenele animate, cel mai bine. Vorbeam ca Donald. De asemenea vorbeam păsăreasca: cepe maipaiipi fapacipi tupu? Păpăsăpărăpăeapascapa epe mipiștopo depe voporbipitâp. lol
Apropos de cuvinte codate sau prescurtări, fratele meu făcea mișto de mine și-mi zicea CPM sau CPMB și mă mângâia ironic pe cap. CPM (capul p...i mele) și CPMB (capul p...i mele b..t). Iar eu le făceam altora după aia.
Copiii pot avea manifestări rele, răutăcioase, absolut gratuit ... ai putea spune că uneori sunt posedați de draci, atât de răi pot fi. Pot manifesta atât de mult dispreț, ură, într-un mod foarte pur și gratuit, încât să te facă să te simți desființat ca ființă. Și adeseori manifestă un spirit de haită acești copii, cu cât sunt mai mulți cu atât te sfâșie (pe interior) mai puternic.
E greu să-i consideri nevinovați, neprihăniți, lipsiți de discernământ (deși sunt) în anumite momente.
Momentan atât pentru astăzi.
Că tot am vorbit de comicării și să terminăm într-o notă pozitivă vă invit ca de obicei la un film intitulat:
Ca stelele pe Pământ
Taare Zameen Par (2007)
Like stars on earth
În film este vorba de un copil aparent retărduț de care râdeau toți copiii și care nu reușea să se încadreze printre ei. Norocul lui a fost să dea peste un profesor special, plin de suflet, care și el trecuse prin aceleași probleme ca și acest băiat special.
Dacă nu ar fi existat acel profesor, răutatea celor din jur, lipsa de înțelegere, compasiune, l-ar fi izolat, l-ar fi băgat pe pastile sau ar fi sfârșit chinuit de suferință în cine știe ce loc.
Deci atenție mare : nu permiteți copiilor voștri să-și bată jos, să râdă de alți copii care nu au același gen de aptitudini și inteligență ca și ei. Poate sunt înzestrați altfel, așa cum este și copilul din acest film. Și chiar de nu ar fi înzestrați, tot nu este ceva ok să râzi de altul mai puțin norocos ca tine.
Mult mai multe detalii despre film AICI
(unde-l și puteți viziona)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Vă rog păstrați decența în limbaj, iar dacă aduceți critici, mențineți un limbaj civilizat, logic și argumentat pentru a fii o critică constructivă. Mulțumesc!