Am postat pe feisbuci câteva dintre pozele din copilărie, printre care și câteva din pozele cu colegii din generală, fără a avea niciun gând ca vor fi vizionate cu adevărat, fără să urmăresc vre-un scop anume, fără să-mi doresc să reînnod vreo prietenie sau ceva (după cum am afirmat în articolul trecut mi se par niște etape în călătoria sufletului prin matrix). Dintre colegii și prietenii din generală aveam în listă doar 2, iar într-o zi două, au apărut din eter și ceilalți. Uimitor.
Cei cu care sunt prieten în fb găsesc și etichetele - cine este deranjat de apariția chipului lor aici sau în fb să-mi zică (deja două colege și-au anunțat dorința asta).
Clasa a 5-a B, Școala Generală 1, Câmpina, 1988
Asta mă face să mă gândesc că poate și la alte nivele, nu numai virtuale, am rămas conectați prin fire invizibile, energetice, nu doar virtuale, pe net.
Am stârnit fără să urmăresc neapărat asta, multe nostalgii și amintiri, mulți s-au înflăcărat, ba mai mult, chiar doresc o reîntâlnire după 27 de ani, însă sentimentul pe care eu personal îl am, este același despre care am vorbit în articolul anterior, legat de prietenii, sentimente pe care le am amestecate cu cele despre școala de atunci, despre care am vorbit în articolul în care am vorbit despre școală.
Am aflat cu tristețe că 2 dintre colegii mei din generală au decedat, unul din accident și altul din motive de sănătate, asta reamintindu-mi cât de fragilă și prețioasă este viața asta și un privilegiu, ceva care nu ar trebui să-l luăm ca și cum ni s-ar cuveni la modul absolut.
Deci unii dintre noi sunt oale și ulcele de mult timp, nimănui dintre colegii din generală nepăsându-i cu adevărat până când au aflat asta, alții poate trec sau au trecut prin drame personale greu de suportat, de care niciun coleg de generală nu a fost sau este cu adevărat interesat, însă acum ne dăm mari prieteni și căutăm să ne reamintim vremurile frumoase. Nu știu, dar eu am senzația că este o minciună la mijloc ... ne mințim unii pe alții că ne pasă.
În genere din ce am observat, ne pasă doar de fundul nostru și relațiile sunt bazate în mare parte pe interes. Dincolo de aparenta dorință din "inimă" să revezi vechii colegi, există dorința de a poza în oameni de succes și să arătăm ce buni suntem și ce viață deosebită avem noi. Jocurile egoului ... nu ale inimii cum se doresc a fi.
Și nu m-aș mira dacă unii ar profita de astfel de reîntâlniri să ne mai atragă și într-un MLM, de dragul nostru, bineînțeles, sau să aibă mai multe relații care să le deschidă și alte uși, deci nu de mare drag de colegi (de care evident nu le-a păsat 27 de ani), ci de interes.
Hai să ne mai întâlnim odată la zece ani să ne mai lăudăm ce buni suntem noi (în numele prieteniei, al păsării, al colegialității, bla bla), iar în restul timpului, dă-i în aia măsii pe colegi ... fiecare pe turta lui. Pot să și moară ... Pozăm în oameni care ținem la amintiri și prietenii, însă în realitate lucrurile sunt rareori așa. Cel mai adesea păstrăm anumite prietenii doar dacă avem un interes de vre-un fel sau altul și mai rar pentru că suntem pe aceiași frecvență de undă sau că ne este drag cineva, pur și simplu.
Acesta este unul dintre acele adevăruri care dor ... Suntem și urâți! Iar a recunoaște asta e ceva frumos, zic eu! Paradoxal ...
Vorbește în numele tău or să-mi zică mulți! Îmbătați-vă cu apă rece, vă răspund eu și dormiți în continuare! Somn ușor!
Sigur mai și exagerez ... sunt convins că unii chiar au intenții bune, însă ceilalți meritați acest duș rece.
Profit de această ocazie să închei capitolul școală, colegi, prieteni din perioada gimnaziului. Într-unul dintre articolele anterioare am abordat destul de pe mult subiectul însă merită adăugiri și completări.
Filmulețul de mai jos explică pe foarte scurt ceea ce cred și eu și intuiam încă din generală:
Pe lângă aspectele sumbre, sordide, pe care școala în general, le-a stârnit în sufletul meu (despre care am vorbit anterior), au existat bineînțeles și aspecte pozitive ale acestei școli, iar acestea includ faptul că am învățat să citesc și să socotesc, fapt care mi-a deschis apetitul pentru a citi și pentru minima cultură generală căpătată. Însă a scrie și a citi nu e mare șmecherie, nu este neapărat nevoie să mergi la școală la un program special. Orice părinte mai iubitor, atent și dedicat poate face asta pentru copilul lui. Nu este necesar să-l dai pe mâna uni zbir care să-i dea palme, să-l tragă de perciuni, să-i dea cu linia sau cu cartea în cap, să-l tragă la ștanță, să devină obedient în fața unor autorități îndoielnice. Bineînțeles, ca și aspecte pozitive mai pot fi diversele relații pe care ți le faci cu unii colegi, prietenii (care unele pot rămâne pe viață).
Pentru mine grupul de prieteni de la școala a fost în mare măsură unul distinct. Îmi amintesc că S. (prietenul bun de la bloc) era invidios pe D. (prietenul de la școală), cu care am petrecut o bună perioadă de timp mai mult timp împreună, mai ales în perioada când am locuit la mamaie (fiind foarte aproape de blocul de pe Tudor Vladimirescu - numit și "corabia nebunilor", un bloc cu 3-4 scări unde locuia D.) și fiecare prietenie a avut influența ei asupra mea. Nu am avut un singur anturaj de influențe, ci mai multe, din care m-am îmbogățit.
Pentru mine grupul de prieteni de la școala a fost în mare măsură unul distinct. Îmi amintesc că S. (prietenul bun de la bloc) era invidios pe D. (prietenul de la școală), cu care am petrecut o bună perioadă de timp mai mult timp împreună, mai ales în perioada când am locuit la mamaie (fiind foarte aproape de blocul de pe Tudor Vladimirescu - numit și "corabia nebunilor", un bloc cu 3-4 scări unde locuia D.) și fiecare prietenie a avut influența ei asupra mea. Nu am avut un singur anturaj de influențe, ci mai multe, din care m-am îmbogățit.
Acum se dezvoltă foarte mult cu totul și cu totul alte concepte de învățământ de la Homeschooling, la Montesori, Valdorf, Școala Democratică și multe altele care pun accent pe individualitatea fiecărui copil, pe talentele acestuia, pe creativitatea și înclinațiile lui. Fac apel aici la părinți (majoritatea colegilor mei sunt părinți) ... Aplecați-vă urechea la ce vă spun copiii voștri, fiți atenți la ei, observați-i cu atenție, vedeți ce vor ei să facă, nu ce vreți voi să facă sau ce vise aveți voi pentru ei, canalizați-le energia în direcții creative, să învețe un instrument, să facă un sport care le face plăcere.
Acum cam tot ce se învață la școală și mult mult mult peste, se poate învăța și din online. Există profesori care fac și lecții de mate online. Oricum mai târziu am aflat că tot ceea ce te pasionează pentru aia ești menit și acolo îți direcționezi energia. Copilul care și-a descoperit pasiunea, va merge cu toate motoarele în acea direcție și nu-i tăiați aripile, chiar dacă vouă vi se pare că merge într-o direcție greșită. Acum chiar și hackeri sunt bine plătiți de firmele de securitate. Sigur, nu spun să vă lăsați copii să devină hackeri, criminali, infractori, însă chiar și aceștia, dacă i-ați scăpat din ochi să zic așa, se pot dovedi a fi nișe polițiști foarte buni de exemplu. Există și o vorbă : Cel mai bun infractor poate fi cel mai bun polițist și vice-versa!
Poate unul e bun flautist, bun prestidigitator, bun sculptor, bun florar, bun ospătar, bun organizator, bun lider, bun bucătar, bun mecanic, bun sportiv, bun orice ... vedeți la ce e bun și ajutați-l să devină dintre cei mai buni acolo în pasiunea lui. Acolo unde e pasiunea e și inima, iar a face un drum cu inima înseamnă să fi bucuros tot timpul, indiferent dacă ajungi în top sau nu, indiferent dacă atingi vre-un țel mai înalt sau nu.
Acum să ne întoarcem la amintirile mai mult sau mai puțin plăcute, legate de gimnaziu.
Ideile comuniste (după cum ați văzut probabil în film) nu sunt chiar așa de groaznice, dimpotrivă. Problema principală este că s-a dorit ridicarea forțată a nivelului de conștiință, civică, personală. Am văzut după Revolovitura de Stat, ce "ridicat" era cu adevărat nivelul de conștiință.
Impunerea prin legi, regulamente a unui comportament de mai înaltă civilizație nu schimbă cu adevărat în profunzime omul. Omul este ca un leu în cușcă, dresat, dar acel leu odată ce-i dai drumul din cușcă, sunt șanse mari să revină ce a fost și este: un animal feroce, sălbatic. Iar asta s-a văzut. România a fost prădată atât din interior cât și din exterior (complici fiind chiar prădătorii interiori) și cum s-a dus pe apa sâmbetei imediat, toată așa zisa "civilizație".
După 50 de ani de comunism și "civism" forțat, nu prea s-a schimbat nimic din năravurile oamenilor, ba dimpotrivă, au devenit poate mai perverși, mai ascunși, mai perfizi, mai pupincuriști și hoți. Și nu, nu e vorba de capete, în cazul României, peștele nu s-a împuțit numai de la cap ci din toate direcțiile, Este suficient să iei un om din oricare nivel al societății, să-i pui puterea pe mână, să vezi ce iese. Individualismul ăsta acerb, fiecare pe turta lui, eventual călcând pe cadavre, neținând cont de ceilalți, este o grea meteahnă a întregii societăți românești.
Din punctul meu de vedere adevărata ridicare a conștiinței vine în urma unor trăiri interioare de natură spirituală în care realizezi cu adevărat cine ești, că nu ești separat de lume, că dimpotrivă ești unit cu tot și toate, într-o simbioză cu natura, parte din același ocean energetic de vibrații, din același univers holo-fractografic. Abia atunci înțelegi că ce faci altuia, ție îți faci cu adevărat. Abia atunci ți se trezește iubirea reală, compasiunea reală, bunul simț real.
Până atunci mimezi, urmărești, cauți, îți impui să ai un comportament civilizat, dar care nu e 100% real și chiar să spunem că ai reușit să-ți creezi o personalitate (grecescul "persona" = mască), un caracter foarte puternic (în aparență), bazat și pe o religiozitate extremă (de ex.), totuși, în momente de presiune, de criză, îți dai așa zisa aramă, pe față, arăți că de fapt, caracterul este doar o pojghiță subțire, care sub presiune crapă și iese la suprafață animalul (sau aspectele de umbră ale ființei tale fragmentate, scindate). Dar despre asta voi vorbi mai mult cu alte ocazii, însă foarte clar, concis și plin de umor ne vorbește de exemplu OSHO, în filmul de mai jos, unde ni se explică care este diferența dintre caracter și conștiință (de la minutul 2:15 încolo).
Să revenim la gimnaziu.
Eu personal nu am fost șoim al patriei, dar am fost făcut pionier în clasa a 2-a. Îmi amintesc când am fost la fosta pușcărie a lui Ceaușescu (Doftana) să fim făcuți pionieri, însă nu-mi amintesc niciunul dintre jurăminte din ceremonia respectivă.
Nu am fost UTC-ist. Am fost un elev mediocru și m-am străduit să mă fofilez, să mă fac frate cu dracul, până trec puntea. Cam așa am simțit sistemul ... ca pe un drac.
Alternativa era să merg pe o pantă care nu m-a atras cu adevărat niciodată. Și țin minte prin clasa a 6-a sau a 7-a că mi s-a oferit efectiv de ales, să merg pe panta hoției, șmecheriei. șmenului, tâlhăriei, cămătăriei când mi s-a propus de către un coleg din clasă (ML) să mă înhăitez cu gașca lui, să devenim un fel de mafioți ai zonei. ML și fratele lui intimidau tot cartierul, erau un fel de șefi de trib ai terorii și erau aliați cu alte nume de smardoi din oraș gen frații Bulai, Jaga, Dincă, Ghiocel și alți tipi extrem de periculoși, bătăuși, șantajiști care băgau spaima în noi de mici (în general țigani borâți, extrem de periculoși - parcă-i văd cu muci la nas și agresivi). Am fost tentat de această putere, căci vedeam că această gașcă de smardoi avea niște lucruri și privilegii pe care noi ăștia de rând nu prea le aveam, plus că păreau mult mai liberi, gen haiduci.
Haiducie adevărată este să iei de la cei bogați și să dai la săraci, nu să jumulești săracii din jurul tău.
Deci ca destin, am simțit că mi se dă de ales pe ce pantă să merg. Și am ales panta să zic așa, a "binelui" (relativ), a corectitudinii, a bunului simț aș numi-o, adică să nu fac altora ceea ce mie nu mi-ar place să mi se facă. Îi evitam instinctiv pe smardoi, pe bătăuși, pe smecheri, pe intimidatori. Majoritatea dintre ei s-au lăsat de școală, erau paria în societate, mai târziu au ajuns prin școli de corecție sau pușcării, dar material, mulți dintre ei sunt mult mai avuți ca noi ăștia corecții și cuminții. Pe smardoială, cămătărie, recuperări, șmen, tâhării au reușit să strângă foarte foarte mulți bani ... din punctul meu de vedere și-au pierdut sufletul pe drum, dar asta e altă discuție.
Unii ar zice că acești infractori au curaj, au vână, nu le e frică de consecințele faptelor lor, nu le e frică de pușcărie, nu le e frică că sunt prinși, sunt "anti-sistem" (faptul că devi hoț, criminal, nu te face anti-sistem, căci mafioți, hoți, tâlhari și criminali sunt și cei care ne conduc destinele, așa că nu ați fi cu nimic diferiți față de ei). Cică îți trebuie ouă să fi infractor. Eu aș zice că mulți dintre acești infractori nu prea au avut de ales, nu prea i-a dus capul și nu puteau fi decât niște paraziți sociali sau sistemul nu știa cum să le canalizeze agresivitatea și altfel. Unii ar fi fost niște sportivi (boxeri) foarte buni, alții ar fi fost niște copoi foarte buni sau ar fi fost niște militari de elită. Pentru fiecare om de pe acest pământ ar fi un locușor.
Iar dacă ai cu adevărat suflet, bun simț, nu poți tâlhări, nu poți înșela, nu poți profita de alții ca să-ți fie ție bine, pur și simplu nu poți și nici nu vrei, indiferent de tentații, simți că omori în tine ce este mai frumos.
Nu eram genul intimidator, nu m-am bătut niciodată în școală, nu am fost bătut, însă singura dată când am simțit să bat pe cineva a fost pe ȘD (colegul) care îmi arunca cu crete în cap. Atunci m-am dus la el și i-am dat pur și simplu cu pumnii în cap, să înceteze, căci nu știa de vorbă bună.
O colegă cu care râdeam adeseori, ME, mi-a adus aminte într-un comentariu cum la un moment dat am umflat niște prezervative cu Heliu, iar acestea stăteau fixate de tavan, iar noi ne stricam de râs. Am uitat asta sau poate nu am fost la școală atunci.
Adevărul e că am și chiulit mult, cel mai adesea cu scutire medicală (falsă) sau cu învoire de la mama ... Am chiulit cât s-a putut, maxim, cât să nu-mi scadă punctul la purtare. Și am copiat la greu. De prin clasa a 6-a sau a 7-a devenisem deja expert la copiat. Cred că trebuia să mă fac XEROX :)
Unde eram pasionat (de exemplu la geografie), nu copiam.
Simțeam că majoritatea teoriei este un balast nenecesar și că școala era ceva obligatoriu care trebuia făcut, așa că fiecare se descurca cum putea să se fofileze și să treacă.
Din punctul meu de vedere, nici nu prea am avut profesori pasionați de meseria lor cu adevărat, oameni care să știe să ne transmită acele lecții într-un mod care să ne facă să înțelegem valoarea celor învățate, valoarea practică. Cam toți erau trași la ștanță, predau programa, fără prea mult chef și asta era. Cam așa a fost și în liceu și în facultate.
Și am putut să fac comparația, vorbind în stânga și-n dreapta cu diverși oameni care mi-au povestit cât de impulsionați s-au simțit în viața lor, de un profesor sau altul și cum le-au schimbat destinele într-un mod pozitiv. Nu am avut norocul acesta, din punctul meu de vedere. Poate pentru voi, unii profesori au fost acei magicieni, pentru mine nu.
Iată ce zice tipul de mai jos despre cum ar fi bine să fie profesorii.
În fine o să mai vorbesc și cu alte ocazii despre sistemul de învădobitocire când voi ajunge la liceu și la facultate, momentan mai depăn niște amintiri și închei repede.
În 90 când a avut loc cutremurul, eram la școală și aveam oră cu Gârbăcică. Eu stăteam de obicei cam în ultima sau penultima bancă și i-am atras atenția lui D să nu mai dea din picior, că avea obiceiul nervos sau ca tic, să dea din picior. Dar nu era vorba de asta, iar la un moment dat am văzut că se zguduiau ghivecele pe pereți. Gârbăcică luând o poziție "responsabilă" a început să zică: Copii stați cuminți, stați liniștiți, nu ieșiți afară, căci scările sunt periculoase, băgați-vă sub bănci și după ce am făcut asta, ea a zbughit-o direct pe ușă, prima :)) În astfel de momente se vede caracterul omului ... după cum ziceam mai sus.
Cutremurul de la prânz a fost distractiv, cel de noapte a fost mai înfricoșător pentru mine. (de fapt au fost 2 legate unul de celalalt). Cred că primul cutremur m-a trezit și l-am simțit doar pe al doilea care s-a legat imediat de primul. Pe lângă senzația aceea de clătinare în noapte, foarte ciudată, aveam pe unul dintre pereți, o farfurie de lut prinsă cu sfoară, Sunetul făcut de farfuria aia lovindu-se de perete timp de 1 minut (și vocea lui mamaie tânguită din camera cealaltă) au creat o senzație lugubră, care îmi ridica părul pe mine. Nefiind primul cutremur trăit de mine, am fost invadat de adrenalină.
În 86 cutremurul m-a prins în pat, iar fratele meu se uita la bulgari la Studio X, era un film serial cu Linda karatista (cred că un serial unguresc am impresia). Fratele meu a venit în cameră, dar din sufragerie se auzeau cum picau mobilele și toate porțelanurile, paharele de cristal ni s-au făcut praf.
Aveam o mobila cu picioare înalte și subțiri. Dar după acel eveniment nu ne-am învățat minte așa că în 90, aceiași mobilă a picat din nou și ne-a făcut din nou praf vesela și ce mai era în bibliotecă. La omul sărac nici boii nu trag, după ce că nu prea aveam, ni s-au făcut pulbere toate.
Acum cam tot ce se învață la școală și mult mult mult peste, se poate învăța și din online. Există profesori care fac și lecții de mate online. Oricum mai târziu am aflat că tot ceea ce te pasionează pentru aia ești menit și acolo îți direcționezi energia. Copilul care și-a descoperit pasiunea, va merge cu toate motoarele în acea direcție și nu-i tăiați aripile, chiar dacă vouă vi se pare că merge într-o direcție greșită. Acum chiar și hackeri sunt bine plătiți de firmele de securitate. Sigur, nu spun să vă lăsați copii să devină hackeri, criminali, infractori, însă chiar și aceștia, dacă i-ați scăpat din ochi să zic așa, se pot dovedi a fi nișe polițiști foarte buni de exemplu. Există și o vorbă : Cel mai bun infractor poate fi cel mai bun polițist și vice-versa!
Poate unul e bun flautist, bun prestidigitator, bun sculptor, bun florar, bun ospătar, bun organizator, bun lider, bun bucătar, bun mecanic, bun sportiv, bun orice ... vedeți la ce e bun și ajutați-l să devină dintre cei mai buni acolo în pasiunea lui. Acolo unde e pasiunea e și inima, iar a face un drum cu inima înseamnă să fi bucuros tot timpul, indiferent dacă ajungi în top sau nu, indiferent dacă atingi vre-un țel mai înalt sau nu.
Acum să ne întoarcem la amintirile mai mult sau mai puțin plăcute, legate de gimnaziu.
În primul rând aș vrea să ne amintim cum era sistemul comunist, căci eu am prins până în clasa a 7-a comunismul. Pentru a face asta vă invit să vedeți un film de 16 minute pe care l-am descoperit char astăzi și care mi se pare destul de complet:
Ideile comuniste (după cum ați văzut probabil în film) nu sunt chiar așa de groaznice, dimpotrivă. Problema principală este că s-a dorit ridicarea forțată a nivelului de conștiință, civică, personală. Am văzut după Revolovitura de Stat, ce "ridicat" era cu adevărat nivelul de conștiință.
Impunerea prin legi, regulamente a unui comportament de mai înaltă civilizație nu schimbă cu adevărat în profunzime omul. Omul este ca un leu în cușcă, dresat, dar acel leu odată ce-i dai drumul din cușcă, sunt șanse mari să revină ce a fost și este: un animal feroce, sălbatic. Iar asta s-a văzut. România a fost prădată atât din interior cât și din exterior (complici fiind chiar prădătorii interiori) și cum s-a dus pe apa sâmbetei imediat, toată așa zisa "civilizație".
După 50 de ani de comunism și "civism" forțat, nu prea s-a schimbat nimic din năravurile oamenilor, ba dimpotrivă, au devenit poate mai perverși, mai ascunși, mai perfizi, mai pupincuriști și hoți. Și nu, nu e vorba de capete, în cazul României, peștele nu s-a împuțit numai de la cap ci din toate direcțiile, Este suficient să iei un om din oricare nivel al societății, să-i pui puterea pe mână, să vezi ce iese. Individualismul ăsta acerb, fiecare pe turta lui, eventual călcând pe cadavre, neținând cont de ceilalți, este o grea meteahnă a întregii societăți românești.
Din punctul meu de vedere adevărata ridicare a conștiinței vine în urma unor trăiri interioare de natură spirituală în care realizezi cu adevărat cine ești, că nu ești separat de lume, că dimpotrivă ești unit cu tot și toate, într-o simbioză cu natura, parte din același ocean energetic de vibrații, din același univers holo-fractografic. Abia atunci înțelegi că ce faci altuia, ție îți faci cu adevărat. Abia atunci ți se trezește iubirea reală, compasiunea reală, bunul simț real.
Până atunci mimezi, urmărești, cauți, îți impui să ai un comportament civilizat, dar care nu e 100% real și chiar să spunem că ai reușit să-ți creezi o personalitate (grecescul "persona" = mască), un caracter foarte puternic (în aparență), bazat și pe o religiozitate extremă (de ex.), totuși, în momente de presiune, de criză, îți dai așa zisa aramă, pe față, arăți că de fapt, caracterul este doar o pojghiță subțire, care sub presiune crapă și iese la suprafață animalul (sau aspectele de umbră ale ființei tale fragmentate, scindate). Dar despre asta voi vorbi mai mult cu alte ocazii, însă foarte clar, concis și plin de umor ne vorbește de exemplu OSHO, în filmul de mai jos, unde ni se explică care este diferența dintre caracter și conștiință (de la minutul 2:15 încolo).
Să revenim la gimnaziu.
Eu personal nu am fost șoim al patriei, dar am fost făcut pionier în clasa a 2-a. Îmi amintesc când am fost la fosta pușcărie a lui Ceaușescu (Doftana) să fim făcuți pionieri, însă nu-mi amintesc niciunul dintre jurăminte din ceremonia respectivă.
Nu am fost UTC-ist. Am fost un elev mediocru și m-am străduit să mă fofilez, să mă fac frate cu dracul, până trec puntea. Cam așa am simțit sistemul ... ca pe un drac.
Alternativa era să merg pe o pantă care nu m-a atras cu adevărat niciodată. Și țin minte prin clasa a 6-a sau a 7-a că mi s-a oferit efectiv de ales, să merg pe panta hoției, șmecheriei. șmenului, tâlhăriei, cămătăriei când mi s-a propus de către un coleg din clasă (ML) să mă înhăitez cu gașca lui, să devenim un fel de mafioți ai zonei. ML și fratele lui intimidau tot cartierul, erau un fel de șefi de trib ai terorii și erau aliați cu alte nume de smardoi din oraș gen frații Bulai, Jaga, Dincă, Ghiocel și alți tipi extrem de periculoși, bătăuși, șantajiști care băgau spaima în noi de mici (în general țigani borâți, extrem de periculoși - parcă-i văd cu muci la nas și agresivi). Am fost tentat de această putere, căci vedeam că această gașcă de smardoi avea niște lucruri și privilegii pe care noi ăștia de rând nu prea le aveam, plus că păreau mult mai liberi, gen haiduci.
Haiducie adevărată este să iei de la cei bogați și să dai la săraci, nu să jumulești săracii din jurul tău.
Deci ca destin, am simțit că mi se dă de ales pe ce pantă să merg. Și am ales panta să zic așa, a "binelui" (relativ), a corectitudinii, a bunului simț aș numi-o, adică să nu fac altora ceea ce mie nu mi-ar place să mi se facă. Îi evitam instinctiv pe smardoi, pe bătăuși, pe smecheri, pe intimidatori. Majoritatea dintre ei s-au lăsat de școală, erau paria în societate, mai târziu au ajuns prin școli de corecție sau pușcării, dar material, mulți dintre ei sunt mult mai avuți ca noi ăștia corecții și cuminții. Pe smardoială, cămătărie, recuperări, șmen, tâhării au reușit să strângă foarte foarte mulți bani ... din punctul meu de vedere și-au pierdut sufletul pe drum, dar asta e altă discuție.
Unii ar zice că acești infractori au curaj, au vână, nu le e frică de consecințele faptelor lor, nu le e frică de pușcărie, nu le e frică că sunt prinși, sunt "anti-sistem" (faptul că devi hoț, criminal, nu te face anti-sistem, căci mafioți, hoți, tâlhari și criminali sunt și cei care ne conduc destinele, așa că nu ați fi cu nimic diferiți față de ei). Cică îți trebuie ouă să fi infractor. Eu aș zice că mulți dintre acești infractori nu prea au avut de ales, nu prea i-a dus capul și nu puteau fi decât niște paraziți sociali sau sistemul nu știa cum să le canalizeze agresivitatea și altfel. Unii ar fi fost niște sportivi (boxeri) foarte buni, alții ar fi fost niște copoi foarte buni sau ar fi fost niște militari de elită. Pentru fiecare om de pe acest pământ ar fi un locușor.
Iar dacă ai cu adevărat suflet, bun simț, nu poți tâlhări, nu poți înșela, nu poți profita de alții ca să-ți fie ție bine, pur și simplu nu poți și nici nu vrei, indiferent de tentații, simți că omori în tine ce este mai frumos.
Nu eram genul intimidator, nu m-am bătut niciodată în școală, nu am fost bătut, însă singura dată când am simțit să bat pe cineva a fost pe ȘD (colegul) care îmi arunca cu crete în cap. Atunci m-am dus la el și i-am dat pur și simplu cu pumnii în cap, să înceteze, căci nu știa de vorbă bună.
O colegă cu care râdeam adeseori, ME, mi-a adus aminte într-un comentariu cum la un moment dat am umflat niște prezervative cu Heliu, iar acestea stăteau fixate de tavan, iar noi ne stricam de râs. Am uitat asta sau poate nu am fost la școală atunci.
Adevărul e că am și chiulit mult, cel mai adesea cu scutire medicală (falsă) sau cu învoire de la mama ... Am chiulit cât s-a putut, maxim, cât să nu-mi scadă punctul la purtare. Și am copiat la greu. De prin clasa a 6-a sau a 7-a devenisem deja expert la copiat. Cred că trebuia să mă fac XEROX :)
Unde eram pasionat (de exemplu la geografie), nu copiam.
Simțeam că majoritatea teoriei este un balast nenecesar și că școala era ceva obligatoriu care trebuia făcut, așa că fiecare se descurca cum putea să se fofileze și să treacă.
Din punctul meu de vedere, nici nu prea am avut profesori pasionați de meseria lor cu adevărat, oameni care să știe să ne transmită acele lecții într-un mod care să ne facă să înțelegem valoarea celor învățate, valoarea practică. Cam toți erau trași la ștanță, predau programa, fără prea mult chef și asta era. Cam așa a fost și în liceu și în facultate.
Și am putut să fac comparația, vorbind în stânga și-n dreapta cu diverși oameni care mi-au povestit cât de impulsionați s-au simțit în viața lor, de un profesor sau altul și cum le-au schimbat destinele într-un mod pozitiv. Nu am avut norocul acesta, din punctul meu de vedere. Poate pentru voi, unii profesori au fost acei magicieni, pentru mine nu.
Iată ce zice tipul de mai jos despre cum ar fi bine să fie profesorii.
Și nu toată lumea e făcută să învețe în felul acesta. Am avut în toate colectivele școlare (și în generală și în liceu și în facultate), căci am umblat prin cele mai bune din oraș, niște vârfuri absolut fabuloase, niște copii clar diferiți decât majoritatea. Poate că învățau mai mult, poate exersau mai mult, nu contest asta, dar unii și erau mai înzestrați, poate genetic sau ca și memorie (care se poate și antrena e adevărat) pentru genul acela de sistem de predare și învățare. Când există astfel de vârfuri, restul par slabi și exista tendința să fie cu adevărat recompensați și băgați în seamă doar acești copii.
Și nu e ok așa. părerea mea. În mod normal trebuiesc căutate aptitudinile fiecăruia și încurajate să iasă la suprafață. Ca și în poza de mai sus, nu poți să pui într-o competiție copii cu aptitudini diferite. Nu toți sunt la fel! Avem drepturi egale (sau așa ar fi normal, nu unii să fie mai egali ca alții, mai ales în fața legii) și ar trebui să avem oportunități egale (în mod ideal) de manifestare a potențialului nostru, dar nu suntem egali! Sistemul de învădobitocire așa cum îl știu eu, a distrus destine, a făcut ca mulți oameni să pară niște ratați mai ales prin sistemul de corijențe și repetare (care erau cumva un fel de pată socială pe obrazul celor care treceau prin așa ceva).
Unii din acei repetenți și corijenți și-au găsit menirea și au excelat, ajungând mult mai bine decât noi ăștia intelectualii lui pește prăjit. Da, nu erau buni la mate. SFW? Erau buni la actorie sau buni DJ. De ce ar fi superior unul care știe mate față de unul care dansează senzațional brack dance și are o voce superbă ? De ce unul e premiant și celălalt repetent? Absurd!
Unii din acei repetenți și corijenți și-au găsit menirea și au excelat, ajungând mult mai bine decât noi ăștia intelectualii lui pește prăjit. Da, nu erau buni la mate. SFW? Erau buni la actorie sau buni DJ. De ce ar fi superior unul care știe mate față de unul care dansează senzațional brack dance și are o voce superbă ? De ce unul e premiant și celălalt repetent? Absurd!
În fine o să mai vorbesc și cu alte ocazii despre sistemul de învădobitocire când voi ajunge la liceu și la facultate, momentan mai depăn niște amintiri și închei repede.
În 90 când a avut loc cutremurul, eram la școală și aveam oră cu Gârbăcică. Eu stăteam de obicei cam în ultima sau penultima bancă și i-am atras atenția lui D să nu mai dea din picior, că avea obiceiul nervos sau ca tic, să dea din picior. Dar nu era vorba de asta, iar la un moment dat am văzut că se zguduiau ghivecele pe pereți. Gârbăcică luând o poziție "responsabilă" a început să zică: Copii stați cuminți, stați liniștiți, nu ieșiți afară, căci scările sunt periculoase, băgați-vă sub bănci și după ce am făcut asta, ea a zbughit-o direct pe ușă, prima :)) În astfel de momente se vede caracterul omului ... după cum ziceam mai sus.
Cutremurul de la prânz a fost distractiv, cel de noapte a fost mai înfricoșător pentru mine. (de fapt au fost 2 legate unul de celalalt). Cred că primul cutremur m-a trezit și l-am simțit doar pe al doilea care s-a legat imediat de primul. Pe lângă senzația aceea de clătinare în noapte, foarte ciudată, aveam pe unul dintre pereți, o farfurie de lut prinsă cu sfoară, Sunetul făcut de farfuria aia lovindu-se de perete timp de 1 minut (și vocea lui mamaie tânguită din camera cealaltă) au creat o senzație lugubră, care îmi ridica părul pe mine. Nefiind primul cutremur trăit de mine, am fost invadat de adrenalină.
În 86 cutremurul m-a prins în pat, iar fratele meu se uita la bulgari la Studio X, era un film serial cu Linda karatista (cred că un serial unguresc am impresia). Fratele meu a venit în cameră, dar din sufragerie se auzeau cum picau mobilele și toate porțelanurile, paharele de cristal ni s-au făcut praf.
Aveam o mobila cu picioare înalte și subțiri. Dar după acel eveniment nu ne-am învățat minte așa că în 90, aceiași mobilă a picat din nou și ne-a făcut din nou praf vesela și ce mai era în bibliotecă. La omul sărac nici boii nu trag, după ce că nu prea aveam, ni s-au făcut pulbere toate.
După acel eveniment am tăiat picioarele mobilelor din casă.
Clasa a 8-a B, Generală 1, Câmpina, 1990
Unul dintre aspectele negative ale școlii a fost cred eu, vaccinarea obligatorie din școală. Deși acum mă opun ferm vaccinării obligatorii deoarece am încredere zero în Big Pharma și în aparenta dorință de sănătate publică a guvernului din Romania în special (care din punctul meu de vedere nu dă 2 bani pe această sănătate publică cu adevărat - de unde și situația dezastruoasă din sistemul sanitar din România), totuși tind să-i dau credit lui Ceaușescu și Institutului Cantacuzino, deoarece el chiar încuraja natalitatea nației, îl interesa sănătatea publică cu adevărat.
În realitate însă nu știm cu adevărat ce impact au avut vaccinurile pe termen lung, asupra noastră și cert este că multe boli au explodat mai ales după anii 90, în special cancerele.
M-a deranjat și mă deranjează atitudinea asta nazistă în care suntem cu toții considerați niște oi și împotriva voinței noastre suntem injectați de sistemul mult "iubit". Mai rămâne să ne bage belciug în nas și să ne însemneze cu fier înroșit (sau cu cip). Mi se pare o violare și o tentativă criminală, introducerea unei siringi și a unui ser necunoscut, fără voia mea, în corpul meu. Se încalcă Constituția, drepturile omului și o tonă de legi interne și internaționale prin chestia asta și mi se pare noaptea minții că acum, în secolul 21, se dorește a se promulga această lege nazistă a vaccinării obligatorii. Eugenie pe față! Mengele aproape a învins, acum la aproape 80 de ani de perioada nazistă.
Vrei să te vaccinezi, fă-o, dar nu mă obliga și pe mine. Dă-mi de ales!
La fel de nazistă mi se pare faza cu pastilele de iod care ni se dădeau pentru tiroidă cică (deși e posibil să ni le fi dat ca protecție pentru radiațile de la Cernobîl), practică care mai târziu a devenit generalizată, majoritatea sării din comerț fiind iodată.
Un alt eveniment neplăcut pe care mi-l amintesc este unul dintr-o zi în care am fost patrulă școlară, undeva pe lângă școală, pe strada Schelelor la intersecția care venea dinspre Gen. 1, unde trebui să coordonez circulația la trecerea de pietoni. Cred că aveam vreo 10 ani. Nu știu ce am mâncat în dimineața aceea, însă de emoții, de ce-o fi fost, în timp ce stăteam în interesecție mi-a venit să merg la toaletă și m-am ținut și m-am ținut până când n-am mai putut și ca un ultim resort am zbughit-o spre Institut, dar până să ajung acolo cel puțin o parte m-am scăpat pe mine. A fost ultima dată când m-am scăpat pe mine în viața asta. Am fugit super rușinat acasă, părăsindu-mi postul. Nu-mi amintesc să fi remarcat cineva.
Una din amintirile plăcute a fost participarea în corul școlii. Deși în cea mai mare parte din timp se cântau cântece patriotice, îmi plăcea armonia aceea care se crea pe voci, în cadrul corului. Eu eram vocea a 2-a. Cu ocazia asta îmi amintesc că am și participat la niște manifestări comuniste, posibil 23 August, posibil altceva (nu mai țin minte exact) unde am cântat cu acest cor, chiar și pe scena Casei de Cultură, dar și la Casa Științei (am impresia că în liceu, nu mai sunt sigur acum). Cred că a venit odată Ceaușescu și au fost desenate pe străzi diverși porumbei, fel și fel de inscripții cu Trăiască șamd și fiecare copil își știa locul. Într-unul din versuri era "Să trăiască Ceaușescu, toți copii cântă-n cor, Să-nflorească Romania și bla bla", iar eu intenționat am cântat Să-nflorească Ceaușescu și am impresia că Petrovici (profa de muzică) m-a dat afară în ziua aceea de la cor. Corul era încă o ocazie să întâlnim fetele favorite și frumoase de la A.
Era mișto când ne îmbrăcam în pionieri sau în acele uniforme de la școală. Personal cred că sunt mai bune uniformele decât îmbrăcarea fiecare cum dorește. Sigur, unii spun că ni se uniformizau personalitățile, ceea ce sunt parțial de acord, dar pe de altă parte nu existau figurile pe care le au acum în cap copiii de bani gata și nu erau forțați părinții să bage bani grei în nu știu ce fel de haine de firmă, să nu pice de proști copii lor în fața celorlalți.
Erau foarte faine și serbările școlare de sfârșit de an, cu momente umoristice, scenete și tot ce se mai făcea la Casa Științei.
Unul dintre aspectele negative ale școlii a fost cred eu, vaccinarea obligatorie din școală. Deși acum mă opun ferm vaccinării obligatorii deoarece am încredere zero în Big Pharma și în aparenta dorință de sănătate publică a guvernului din Romania în special (care din punctul meu de vedere nu dă 2 bani pe această sănătate publică cu adevărat - de unde și situația dezastruoasă din sistemul sanitar din România), totuși tind să-i dau credit lui Ceaușescu și Institutului Cantacuzino, deoarece el chiar încuraja natalitatea nației, îl interesa sănătatea publică cu adevărat.
În realitate însă nu știm cu adevărat ce impact au avut vaccinurile pe termen lung, asupra noastră și cert este că multe boli au explodat mai ales după anii 90, în special cancerele.
M-a deranjat și mă deranjează atitudinea asta nazistă în care suntem cu toții considerați niște oi și împotriva voinței noastre suntem injectați de sistemul mult "iubit". Mai rămâne să ne bage belciug în nas și să ne însemneze cu fier înroșit (sau cu cip). Mi se pare o violare și o tentativă criminală, introducerea unei siringi și a unui ser necunoscut, fără voia mea, în corpul meu. Se încalcă Constituția, drepturile omului și o tonă de legi interne și internaționale prin chestia asta și mi se pare noaptea minții că acum, în secolul 21, se dorește a se promulga această lege nazistă a vaccinării obligatorii. Eugenie pe față! Mengele aproape a învins, acum la aproape 80 de ani de perioada nazistă.
Vrei să te vaccinezi, fă-o, dar nu mă obliga și pe mine. Dă-mi de ales!
La fel de nazistă mi se pare faza cu pastilele de iod care ni se dădeau pentru tiroidă cică (deși e posibil să ni le fi dat ca protecție pentru radiațile de la Cernobîl), practică care mai târziu a devenit generalizată, majoritatea sării din comerț fiind iodată.
Dintre aspectele negative îmi mai amintesc că de la profa de engleză Neagu, îmi mai luam câte o carte în cap (de vedeam stele verzi), iar Iorgu, profesorul de atelier, avea plăcerea deosebită să ne tragă de perciuni și de urechi de ne frigeau juma de oră urechile după aia.
Dar eu am pătimit de la zero spre deloc comparativ cu cei de la clasele considerate mai slabe să zic așa, de la C, D, E, F. De aceea o să închei povestea despre generală cu un text preluat de la Sabin Dăniță, publicat de acesta pe feisbuc:
"...recunoști... ROMANUL P(r)OST ADOLESCENTULUI (NE)MIOP. UN SCURT EXCURS DESPRE (NE)VOCAȚIA ANUMITOR DASCĂLI CÂMPINENI DIN GENERALĂ 1 (prof. POPA, BANU and Comp. "bătăușele de servici" ) ȘI NU NUMAI ! ....( acest text se adresează celor care au făcut Gen. 1 în perioada comunistă și imediat după. ȘI NU NUMAI ! Un protest întemeiat - zic, cred, hop-și-așa - împotriva elocvenței encomiastice și panegiricului stupid. Dixit !
----------------------------------------------------------------------------------------------
Cu vagi excepții ( Pascu, de istorie - la vremea mea- tânără, generoasă-pedagogic, lecții memorabile, d-ra Huzu, de fizică, ingenuă, plăcută, neverosimil de frumoasă și de elegantă în cenușiul vestimentar de atunci ( toți băieții eram îndrăgostiți de ea ) venerabilele hoaște ( iertat să-mi fie eufemismul lol) de genul Popa și Banu, mi-au otrăvit zilele.
Vorbesc pur subiectiv, în calitate de "victimă" constantă a umorilor lor. Poate doar Harnagea, săracu, să fi fost mai bătut ca noi, dovadă că – ajuns la capătul fizic și moral al umilințelor – a împins-o pe Banu pe scări și a fost exmatriculat. (ce n-aș da să fi văzut asta ) Oricum, grupul schingiuiților din Generală 1 îl salută a posteriori. Pe unde o fi el acu ! Lol .
Adevărul trebuie cumva restabilit în integralitatea lui. În definitiv, ăsta e și rostul acestui grup. Să fie limpede spus: nimeni nu contestă calitățile manifeste ale acestor dascăli, calitățile lor profesionale, faptul că în bezna reflexelor lor de "smardoaice", învățai carte. Așa e! Dar cineva trebuie să spună – just - că consistența și durabilitatea bătăilor pe care ți le aplicau, țineau puțin de domeniul patologicului.
Plus că – să mă ierte Dumnezeu – aia nu mai e artă pedagogică. Astăzi, orice prepuber are inclusiv o linie telefonică unde să raporteze abuzul adulților. A lovi un elev cu puterea cu care ne lovea Popa și Banu, e o chestie penală. Atunci, către sfârșitul anilor 80, acest lucru părea de domeniul SF-ului.
Îndobitocirea prin comunism purta – cumva - și acest blestem: libertatea bezmetică a profesorului de a te umili și de a te bate ca pe hoții de cai. Fără consecințe ! LA LIBER ! Unii au văzut în asta un model pedagogic util și eficient, alții ( ca mine și ca X, intuiesc, sper... ) o umilință fără seamăn. Un stigmat !
Probabil că – aidoma tragediilor grecești - și unii și alții au dreptate. Popa (Ecaterina) mi-a fost dirigintă 4 ani . Nici dacă aș fi intrat în K1 sau UFC nu mi-aș fi luat - cred - atâta sistematică bătaie cum mi-am luat în generală de la Popa și Banu. Palme, pumni, picioare-n cap, tăvăleli la sol, scuipați în freză, toată gama de echimoze și corecții fizice.
Dragii moșului ( mai tineri ) nu știu cum să vă spun, însă Popa și Banu te băteau cu... pasiune. Banu ne lua de gușă ( de sub barbă) ne plimba puțin sub strângerea aia de viperă și apoi venea, invariabil ... PETARDA. Bum ! Și iar: BUM ! Și tot așa ! „ De ce n-ai învățat, pisoiule?” Era întrebarea ei favorită. I-aș fi răspuns, cu mintea de acum : pentru că am fost cu Berechet, tovarășa, la film ! Aveți, dumneavoastră idee, că Războiul Stelelor ( care rula atunci, în draci) e mai interesant decât cunoașterea verbelor predicative ?
Sigur că noi greșeam, dar ar fi trebuit să ne tolereze! Ar fi trebuit să discute cu doamna Pascu și să afle – din exemplul istoric - că orice bine impus cu forța permutează în eșec și răzmeriță! Dar pasiunile ( doamnelor Banu și Popa ) erau, în ordine: Geografia și BĂTAIA, Limba Română și BĂTAIA. Le predau pe toate, magistral. Problema e că pentru unii, culturalizarea prin omor, nu funcționa. Îmi aduc aminte că și Banu, dar mai ales Popa, ne bătea(u) – inclusiv - în grup. Nu amândouă pe toți, fantezia asta au ratat-o, ci fiecare ne bătea pe noi, elevii, laolaltă. Băteau – eminamente - toată clasa. Ne ridicau în picioare și ne luau, meticulos, pe rând, la palme. Pleosc-Pleosc ! Pleos-Pleosc! Pleos-Pleosc! O monotonie a supliciilor ! Cine poate uita lacrimile lui Paraschiv ( lulu ) - premiantul clasei, olimpic exemplar, un tip serafic, una dintre cele mai frumoase minți ale școlii - curgându-i neverosimil de încet, pe obraz ? Păreau niște mărgăritare. Or acele imagini degradante, când – madamele - luau câte o fată de păr și o smotoceau de ziceai că scutură punga aspiratorului de praf, de-i ieșeau – sărmanei fete – ochii ca la melc !
Vorbesc pur subiectiv, în calitate de "victimă" constantă a umorilor lor. Poate doar Harnagea, săracu, să fi fost mai bătut ca noi, dovadă că – ajuns la capătul fizic și moral al umilințelor – a împins-o pe Banu pe scări și a fost exmatriculat. (ce n-aș da să fi văzut asta ) Oricum, grupul schingiuiților din Generală 1 îl salută a posteriori. Pe unde o fi el acu ! Lol .
Adevărul trebuie cumva restabilit în integralitatea lui. În definitiv, ăsta e și rostul acestui grup. Să fie limpede spus: nimeni nu contestă calitățile manifeste ale acestor dascăli, calitățile lor profesionale, faptul că în bezna reflexelor lor de "smardoaice", învățai carte. Așa e! Dar cineva trebuie să spună – just - că consistența și durabilitatea bătăilor pe care ți le aplicau, țineau puțin de domeniul patologicului.
Plus că – să mă ierte Dumnezeu – aia nu mai e artă pedagogică. Astăzi, orice prepuber are inclusiv o linie telefonică unde să raporteze abuzul adulților. A lovi un elev cu puterea cu care ne lovea Popa și Banu, e o chestie penală. Atunci, către sfârșitul anilor 80, acest lucru părea de domeniul SF-ului.
Îndobitocirea prin comunism purta – cumva - și acest blestem: libertatea bezmetică a profesorului de a te umili și de a te bate ca pe hoții de cai. Fără consecințe ! LA LIBER ! Unii au văzut în asta un model pedagogic util și eficient, alții ( ca mine și ca X, intuiesc, sper... ) o umilință fără seamăn. Un stigmat !
Probabil că – aidoma tragediilor grecești - și unii și alții au dreptate. Popa (Ecaterina) mi-a fost dirigintă 4 ani . Nici dacă aș fi intrat în K1 sau UFC nu mi-aș fi luat - cred - atâta sistematică bătaie cum mi-am luat în generală de la Popa și Banu. Palme, pumni, picioare-n cap, tăvăleli la sol, scuipați în freză, toată gama de echimoze și corecții fizice.
Dragii moșului ( mai tineri ) nu știu cum să vă spun, însă Popa și Banu te băteau cu... pasiune. Banu ne lua de gușă ( de sub barbă) ne plimba puțin sub strângerea aia de viperă și apoi venea, invariabil ... PETARDA. Bum ! Și iar: BUM ! Și tot așa ! „ De ce n-ai învățat, pisoiule?” Era întrebarea ei favorită. I-aș fi răspuns, cu mintea de acum : pentru că am fost cu Berechet, tovarășa, la film ! Aveți, dumneavoastră idee, că Războiul Stelelor ( care rula atunci, în draci) e mai interesant decât cunoașterea verbelor predicative ?
Sigur că noi greșeam, dar ar fi trebuit să ne tolereze! Ar fi trebuit să discute cu doamna Pascu și să afle – din exemplul istoric - că orice bine impus cu forța permutează în eșec și răzmeriță! Dar pasiunile ( doamnelor Banu și Popa ) erau, în ordine: Geografia și BĂTAIA, Limba Română și BĂTAIA. Le predau pe toate, magistral. Problema e că pentru unii, culturalizarea prin omor, nu funcționa. Îmi aduc aminte că și Banu, dar mai ales Popa, ne bătea(u) – inclusiv - în grup. Nu amândouă pe toți, fantezia asta au ratat-o, ci fiecare ne bătea pe noi, elevii, laolaltă. Băteau – eminamente - toată clasa. Ne ridicau în picioare și ne luau, meticulos, pe rând, la palme. Pleosc-Pleosc ! Pleos-Pleosc! Pleos-Pleosc! O monotonie a supliciilor ! Cine poate uita lacrimile lui Paraschiv ( lulu ) - premiantul clasei, olimpic exemplar, un tip serafic, una dintre cele mai frumoase minți ale școlii - curgându-i neverosimil de încet, pe obraz ? Păreau niște mărgăritare. Or acele imagini degradante, când – madamele - luau câte o fată de păr și o smotoceau de ziceai că scutură punga aspiratorului de praf, de-i ieșeau – sărmanei fete – ochii ca la melc !
Nepotămiu care învață în TOT în Gen 1 ( generația 2010) a venit odată și mi-a zis că un profesor i-a jignit și i-a făcut idioți. Era foarte nervos și n-a putut să doarmă toată noaptea de o așa nedreptate! Mă lași !!! Mi-a venit să-l iau pe genunchi și să-i spun, oftând : „ Măi nepoate...ce te vaieți atât, unchitu a fost în Stalingrad !”
Nu vreau să fac prin aceste rânduri deșănțate vreun proces de intenție nimănui. Pe bune ! Dar nici să avem, întotdeauna, ORICUM, un soi de reverență absolută pentru pedagogi atunci când nu este cazul! Vreau chiar să spun că nici noi ( mai ales băieții ) la vremea aceea, infinit mai naivi decât noua (de)generație de acum, nu eram ușă de biserică. Chiar cred că, uneori, mai ales pentru unii ( masochiști ? ) - o bătaie era – vorba proverbului – ruptă din Rai. Dar dacă vezi că bătaia – sistematică - nu dă roade, încerci, frate, ALTCEVA! Ei bine NU, madam Popa și Banu pompau în noi, omor după omor, ca niște mori stricate.
Nu le mai sătura Dumnezeu.
Abia după 89, treptat, stăpânindu-și "pornirile idolatre" (de frica legii, evident) acești nefericiți de dascăli - din tagma dau-și-câștig - au învățat să-și oprească instinctele NKVD-iste.
Și să vă mai spun o chestie. Foarte rar, pedagogii ăștia violenți băteau copiii altor profesori sau copiii nomenclaturiștilor ( or ai celor cu "situație" ) . Ne băteau pe noi, ăștia, plebea, cu părinți amărâți și muncitori. Banu și Popa, care erau niște bătăușe cu vocație, dădeau și în „cremă”, dar vorba bancului, mai cu milă. Acest tip de profesor comunistoido- smardoi- SELECTIV a existat și în generală 7, Generală 2 , și în toate liceele câmpinene. În loc de Popa ( DE LA GEN 1) era X ( DE LA GEN 7) . În loc de Banu ( DE LA GEN 1.) era Y ( DE LA GEN. 2) . Sunt ( erau) o specie. Cel puțin, alții, te terorizau altfel. Pătran, de pildă, prin spectrul repetenției, umilire publică, X prin exmatriculare, etc. Gheboș, prin umilire verbală, Na, probabil că ar mai fi dat și el un croșeu dar nu-l mai ținea osteoporoza ! Oricum, ne chinuia și el cum putea, cântându-ne la vioară ! Eu aș fi preferat să mă bată! Lol Mărgineanu, bătea rar! Avea alt stil ! Te umplea de teroare, îți invada neuronii și umoarea apoasă cu ce ți-ar putea face ! În această amenințare perpetuă, lipsită de carnea actului, stătea tot talentul ei unic ! Mărgineanu era ca un recuperator care nu avea INIMĂ să te bată dacă nu-i făceai plata !
Chitic, de engleză, încerca să se impună prin istericale! Habar n-avea ce sexy o găseam când urla la noi ! Răduleasca, de muzică, ne dădea castane, probabil să audă dacă țestele noastre sună...melodic ! Când m-a ridicat – la selecția pentru cor – și i-am cântat trei culori pe lume, mi-a zis că i-am calcinat urechile și să mă duc să mă ascund într-o peșteră în Tibet ! În Tibet n-am ajuns, dar de cântat nu mai cânt – în public – niciodată ! Cânt în schimb – uneori - unor gagici urâte pe care – după ce m-am culcat cu ele, beat fiind, în luciditatea alarmantă a trezirii - nu știu cum să le trimit acasă !
Dacă aveai o zi proastă în acei ani - adică Geografie, Dirigenție, Română, Franceză și Muzică te puteai numi, lesne, sac de box, adică ți-o puteai lua în freză pe toată linia. În fine, ce triste trebuie să fi fost - în definitiv - viețile personale ale acestor dascăli ( bătăuși) ne...frecventabili, dacă nu găseau un alt fel de " exteriorizare" decât să rupă capul - adesea gratuit - unor elevi necopți și infantili. Le recomand tuturor profesorilor, de ieri și de azi un film fabulos despre arta pedagogiei. Cercul poeților dispăruți !
Nu vreau să fac prin aceste rânduri deșănțate vreun proces de intenție nimănui. Pe bune ! Dar nici să avem, întotdeauna, ORICUM, un soi de reverență absolută pentru pedagogi atunci când nu este cazul! Vreau chiar să spun că nici noi ( mai ales băieții ) la vremea aceea, infinit mai naivi decât noua (de)generație de acum, nu eram ușă de biserică. Chiar cred că, uneori, mai ales pentru unii ( masochiști ? ) - o bătaie era – vorba proverbului – ruptă din Rai. Dar dacă vezi că bătaia – sistematică - nu dă roade, încerci, frate, ALTCEVA! Ei bine NU, madam Popa și Banu pompau în noi, omor după omor, ca niște mori stricate.
Nu le mai sătura Dumnezeu.
Abia după 89, treptat, stăpânindu-și "pornirile idolatre" (de frica legii, evident) acești nefericiți de dascăli - din tagma dau-și-câștig - au învățat să-și oprească instinctele NKVD-iste.
Și să vă mai spun o chestie. Foarte rar, pedagogii ăștia violenți băteau copiii altor profesori sau copiii nomenclaturiștilor ( or ai celor cu "situație" ) . Ne băteau pe noi, ăștia, plebea, cu părinți amărâți și muncitori. Banu și Popa, care erau niște bătăușe cu vocație, dădeau și în „cremă”, dar vorba bancului, mai cu milă. Acest tip de profesor comunistoido- smardoi- SELECTIV a existat și în generală 7, Generală 2 , și în toate liceele câmpinene. În loc de Popa ( DE LA GEN 1) era X ( DE LA GEN 7) . În loc de Banu ( DE LA GEN 1.) era Y ( DE LA GEN. 2) . Sunt ( erau) o specie. Cel puțin, alții, te terorizau altfel. Pătran, de pildă, prin spectrul repetenției, umilire publică, X prin exmatriculare, etc. Gheboș, prin umilire verbală, Na, probabil că ar mai fi dat și el un croșeu dar nu-l mai ținea osteoporoza ! Oricum, ne chinuia și el cum putea, cântându-ne la vioară ! Eu aș fi preferat să mă bată! Lol Mărgineanu, bătea rar! Avea alt stil ! Te umplea de teroare, îți invada neuronii și umoarea apoasă cu ce ți-ar putea face ! În această amenințare perpetuă, lipsită de carnea actului, stătea tot talentul ei unic ! Mărgineanu era ca un recuperator care nu avea INIMĂ să te bată dacă nu-i făceai plata !
Chitic, de engleză, încerca să se impună prin istericale! Habar n-avea ce sexy o găseam când urla la noi ! Răduleasca, de muzică, ne dădea castane, probabil să audă dacă țestele noastre sună...melodic ! Când m-a ridicat – la selecția pentru cor – și i-am cântat trei culori pe lume, mi-a zis că i-am calcinat urechile și să mă duc să mă ascund într-o peșteră în Tibet ! În Tibet n-am ajuns, dar de cântat nu mai cânt – în public – niciodată ! Cânt în schimb – uneori - unor gagici urâte pe care – după ce m-am culcat cu ele, beat fiind, în luciditatea alarmantă a trezirii - nu știu cum să le trimit acasă !
Dacă aveai o zi proastă în acei ani - adică Geografie, Dirigenție, Română, Franceză și Muzică te puteai numi, lesne, sac de box, adică ți-o puteai lua în freză pe toată linia. În fine, ce triste trebuie să fi fost - în definitiv - viețile personale ale acestor dascăli ( bătăuși) ne...frecventabili, dacă nu găseau un alt fel de " exteriorizare" decât să rupă capul - adesea gratuit - unor elevi necopți și infantili. Le recomand tuturor profesorilor, de ieri și de azi un film fabulos despre arta pedagogiei. Cercul poeților dispăruți !
Ani la rândul ( după gulagul torționarelor ) când devenisem din pre-puber un adult în toată regula, am visat că le întâlnesc pe stradă și să le dau –acestor profesoarelor croșeu - un șut în cur ! Și ( în scenariul ăsta demn de Monte Cristo ) după ce mi-aș fi împins vârful pantofului în posteriorul lor de babete-sadice și leșinate, le-aș fi spus că - de-a lungul timpului - am cunoscut, direct sau indirect ( prof. Bălu, Cernica, Râncu etc.) și mai departe, în studenție ( Liiceanu, Solcan, Ianoși, Surdu) un alt gen de pedagog. Cel care ( atunci când greșeai ) te "bătea" fără să te atingă, adesea cu un zâmbet ironic în colțul gurii. Și că bătaia asta (rafinată ) durea cel mai tare pentru că te făcea să te simți ca într-o mare dragoste în care ai călcat strâmb!
...............................................................................................................................................................
Ar fi nedrept – în încheiere - să nu pomenesc și de calitățile lor. Popa era singura profesoară gata oricând să scoată din poșeta ei ( mare cât inima...unui rucsac lol) un ban pentru oricine. Sărea cu banu, oricui avea nevoie ! Pentru asta : RESPECT !
Banu a fost singura profesoară din generală care m-a susținut când am scris o piesă de teatru și când s-a pus problema s-o reprezint la serbarea de sfârșit de an ! A dovedit – încă odată – că iubea la fel de sincer și literatura ( limba română ) nu numai bătaia. LOL S-a opus însă Albu , profa de matematică – care a spus că nu se poate ca un corigent la matematică ( retardat, ca mine, cu scuipat algebric curgându-i din gură ) să stea, pe scenă, alături de premianți ! Asta e ! Cum să-i explici unei obeze ( cerebrale) fără s-o jignești – că lumea asta nu e făcută numai din patinatori matematici și că – chiar dacă - unii nu se pricep ( n-au inteligența manifestă pentru materiile exacte) pot fi utili, totuși, pentru societate. În felul lor penibil și neșcolit: cărând un bagaj, pingelind o cizmă, scriind o piesă de teatru, că deh...ce ne-am face toți dacă am încerca să rezolvăm teoria lui Fermat ! Cine ne-ar mai aduce nouă...carne-brânză-lapte-ouă ?"
Banu a fost singura profesoară din generală care m-a susținut când am scris o piesă de teatru și când s-a pus problema s-o reprezint la serbarea de sfârșit de an ! A dovedit – încă odată – că iubea la fel de sincer și literatura ( limba română ) nu numai bătaia. LOL S-a opus însă Albu , profa de matematică – care a spus că nu se poate ca un corigent la matematică ( retardat, ca mine, cu scuipat algebric curgându-i din gură ) să stea, pe scenă, alături de premianți ! Asta e ! Cum să-i explici unei obeze ( cerebrale) fără s-o jignești – că lumea asta nu e făcută numai din patinatori matematici și că – chiar dacă - unii nu se pricep ( n-au inteligența manifestă pentru materiile exacte) pot fi utili, totuși, pentru societate. În felul lor penibil și neșcolit: cărând un bagaj, pingelind o cizmă, scriind o piesă de teatru, că deh...ce ne-am face toți dacă am încerca să rezolvăm teoria lui Fermat ! Cine ne-ar mai aduce nouă...carne-brânză-lapte-ouă ?"
Că tot veni vorba de filmul CERCUL POEȚILOR DISPĂRUȚI, vă invit să-l și vedeți AICI.
Este un film absolut minunat, fabulos! Un MUST SEE!
P.S. Două dintre fostele colege, deja m-au apostrofat că am publicat poze în care apar și ele și că nu e normal, trebuia să le cer acordul. Cică îmi fac reclamă publicând fețele lor. Să mor dacă știam că sunt vedete, VIPuri sau MISS UNIVERS. Lol ... Cu genul acesta de oameni, ce conexiuni să faceți? Prima colegă care mi-a cerut asta și care era foarte entuziasmată de ideea revederii din vară, reproșându-mi că eu nu vreau și nu simt să mă întâlnesc cu vechii colegi ... cu cine să simt dragă? Cu oameni ca tine? Ce conexiune avem noi cu adevărat? Mi se pare că sunteți absurde! Nu avem nimic în comun cu adevărat! Iar după răutatea asta gratuită, nu aș vrea să vă revăd în veci!
Esti genial!!!!!!!!!!!!!
RăspundețiȘtergereEeeh ... nici chiar, dar mersi de compliment :)
Ștergere